,,Te-ai gândit că eu pozez mai mult ca tine?
Și înlocuiesc conținutul cu pozele? Și că a devenit obositor?”
Oamenii sunt asemenea cărților. Și, la fel
ca acestea, unii se citesc mai ușor, alții mai greu. Sunt oameni pentru care ai
sta o noapte întreagă fără să dormi pentru a-i termina de citit și sunt acei
oameni pe care i-ai citi la nesfârșit și nu le-ai mai da drumul din mână niciodată.
În zilele
noastre nu se prea mai citește. Și, oricum, dacă se ia o carte în mână, se
caută ceva ușor, distractiv, care să nu atingă vreo parte mai ascunsă din noi,
care să nu provoace vreun semn de întrebare. Se evită complexitatea și
amănuntele. Sunt prea plictisitoare pentru noi, prea ne-ar solicita să ne
deschidem și să privim în noi înșine. Și nu mai avem timp să luăm lucrurile în
serios. Superficialitatea ne seduce prin iluzia cantității, pe când profunzimea
presupune pășirea pe un culoar îngust, solitar.
Trecând de
frica de introspecție și cunoaștere de sine și ajungând la dorința de a-l citi
pe celălalt, ne lovim de un alt impediment, probabil cel mai greu de depășit și
care face ca lumea să fie destul de departe pentru cei care sunt dificil de
citit. Ne împiedicăm de lipsa de antrenament pe care o avem în a citi. Din
aceasta derivă lipsa de interes față de tot ceea ce nu este comun, ușor și
superficial.
Pe vremea
când eu eram copil, încă se citea. Și mai exstau povești și nopți în care,
vârâtă sub plamumă, așteptam să mi se povestească, să mi se citească iar eu
exersam ascultatul și imaginatul. Și era frumos. Descopeream,
creșteam. Și mă uitam prin cărți. Și căutam pozele care să-mi arate ceva care
să mă provoace a-mi imagina. Și acestea existau. Și erau sugestive. Și eu eram
fascinată.
Pe
parcursul anilor, s-a diminuat necesitatea prezenței pozelor. Am început să
caut cuvintele. Și sensurile lor. Aveam propriile mele imagini. Aveam propria
mea lume. Și fiecare om pe care îl întâlneam era interesant. Îl priveam ca pe o
poveste pe care mi-o citea timpul. Și era plăcut, exista un schimb de ceva
între mine și altcineva.
Exista și
povestea mea, care se tot complica. Erau deja capitole pe care le închisesem,
altele care aveau începuturi precare și, o ordine pe care nu o prea stăpâneam,
se cerea prezentă pentru structură, pentru firul epic. Era epuizant și, fără să
știu, propozițiile clipelor mele erau, mai degrabă, versuri fără rimă, fără
ritm. Și nu prea aveam poze. Mi se părea obositor să pozez. Și le consideram a
fi și incomplete, căci în orice aș fi pozat, nu ar fi putut să exprime tot ceea
ce se spunea în mine, toată acea avalanșă lirică de întâmplări și de
constatări.
Dscopeream scriitori, romane, mă atașam de ele, îmi doream să le citesc
la nesfârșit și uram ultimul capitol. Interesant era că acești oameni cu ale
lor cuvinte erau considerați greoi, cerau
timp, atenție, prezență. Se întâmpla să înțeleg a doua zi ceea ce mi se spusese
cu o zi în urmă, într-un paragraf. Ca în viață, de altfel, doar că în cazurile
respective, niciodată nu era prea târziu. Poate că era un fel de antreament
pentru a putea stăpâni cititul printe rânduri de mai târziu.
Și
existau și acele cărți care se citeau ușor, aveau coperți atrăgătoare, foarte
puțin compatibile cu conținutul impregnat cu multe poze, chiar dacă acestea erau
schițate în cuvinte. Povestea era pozată,
statică, predictibilă. Nu-ți cerea nici atenție, nici timp, era ușoară,
comodă, nu-ți spunea nimic și nici nu atingea nimic din tine. Nu era nevoie să
știi să citești, era suficient să o răsfoiești așa, din plictiseală, din inerție
sau din cauza coperții și a pozelor.
Iubeam
și iubesc și acum bibliotecile. O cameră plină cu cărți este, pentru mine, un loc în care mă simt
acasă, un spațiu pe care îl prețuiesc și îl respect. Am obiceiul să le caut. Să
le analizez. Ambele tipuri de cărți se află pe rafturi. Curios este că cele
care spun mai nimic se cer, parcă, a fi așezate în față și protejate căci au
coperți scumpe și hârtie de bună calitate pe care sunt tipărite cuvinte ale
căror sens se piede în cantitate. Celălalt tip de carte este mai rezervat, nu
întocmai atât de deschis publicului larg. Și, parcă, are doleanțe diferite, are
nevoia pregnantă de a fi citit și răscitit, citat, purtat în geantă, uzat,
îmbrățișat, înțeles și învățat. Are, mai tot timpul, coperți sobre, serioase,
care îi îndepărtează pe cei mai mulți, îi plictisesc și îi țin la distanță.
În
astfel de cărți, precum și în astfel de oameni, se spun atâtea, încât doar unui
cititor antrenat poate să-i fie stârnit intersul și doar acesta poate să recunoască în copertă
un iz de acasă.
Nu știu dacă este mai bine, dacă este mai rău, poate
că nici nu contează. Știu, însă, că este diferit și dificil pentru o astfel de
carte, pentru un astfel de om care nu dorește să fie afișat pe un raft frumos
ci, care are nevoie să fie cunoscut și învățat, citit noaptea târziu, dimineța,
la prânz, prezent constant și uzat de atâta răsfoit. Prețuit prin
faptul de a nu fi putut fi lăsat din mână și nu prin așezarea sa pe un raft
scump și îndepărtat de viață, de suflet și de cuget.
