Îmi planific timpul și îmi propun să fac o sumedenie de lucruri. Mă învârt în cerc,
fără să mă ridic deasupra aceluiași uzat și comparat moment. Simt cum mi se subțiază membrana ființei și cum toată
citoplasma sufletului tremură, datorită întâlnirii cu mediul extern al
materialismului brut, căruia nu i-am atribuit nicio semnificație.
În copilărie aveam o spirală colorată cu care mă jucam ore în șir. Eram
fascinată de felul în care se unduia și se prelungea la neșfârșit, purtând o
multitudine de culori spre înaltul imaginației mele. Trăgeam de ea și îmi plimbam
degetele pe fiecare spiră care o compunea, purtând în mine sentimentul
interminabilului cel plin de bucurie. O lăsam din mână și spirele reveneau, una
peste cealaltă, într-o complicitate cromatică. Le era dor de uniune și de
legătură. Separat erau limitate, împreună spuneau ceva despre un simbol, semnificau
nesemnificatul etern din care se cern toate semnificațiile.O priveam cu
încântare și așteptam cu nerăbdare să o țin în mână, să-i percep suplețea
expansiunii și eram fascinată de ”cercurile rupte” (astfel le percepeam eu)
care se propulsau unul din celălalt, tot mai sus, tot mai mult.
Pe măsură ce creștem, multitudinea de spire se disipează și rămâne în urmă
un cerc, schelet incolor, rigid și lipsit de fantezie, din care nu ne găsim
ieșirea. Ca orice cerc, nu are început și sfârșit, dar ascunde răspunsul la
întrebarea pe care o tot repetăm. Aflarea acestuia sau acceptarea misterului în
care se ascunde îl ”desface” și îl ”ridică”, adică deschide drumul spre
culoare.
Îrosim culoarea (farmecul) unui cerc în momentul în care îl conturăm la
nesfârșit. Stagnarea noastră îl reduce la stadiu de cadavru care nu mai
vibrează, care nu mai are potențial de a emana nici răspuns, nici alternative,
ci rămâne doar o schelă uzată pe care stă suspendat sufletul uman, încercând
să-și făurească căi de a se eschiva.
De ce întrebări fără răspuns din care nu mai plecăm? De ce uși pe care le
lăsăm deschise până când tot nedoritul lăsat în urmă se strecoară și se
contopește cu umbra noastră? De ce-uri interminabile care devin o copie ieftină
a unei spirale din copilărie care deschidea ușa spre o lume pavată cu
sentimente frumos colorate. Toate aveau forma unor sfere ușoare și descătușate care
pluteau în aer și dansau dansul fericirii. Alegem să ne învârtim, nu să urcăm.
De ce? E, oare, atât de amețitoare senzația încât treptele și înălțimea suferă
o amânare permanentă? Amețim, suntem mici, chiar dacă suntem mari, ne pierdem,
chiar dacă ne putem regăsi în fiecare clipă și avem nevoie.. avem nevoi care se
cer ascultate astfel încât goana spre nicăieri să ducă undeva, cândva când vom
învăța să (ne) ascultăm și să avem răbdare.
Semnele de întrebare să devină puncte, bine definite și ușoare. Așa se
metamorfozează un cerc într-o spirală și un sentiment de gol lăuntric într-o stare
de eliberare și de ușurare eternă. Nu degeaba spunea Eugen Ionesco: ”Luați un
cerc. Mângâiați-l. Va deveni vicios.”
.jpg)
