Totul

Totul,

un cuvânt,

dar totul

începe

cu un cuvânt

și, întâi și întâi,

a fost cuvântul.

Și ce risipă

de cuvinte,

încercând

să definim totul.

...

Cuvintele noastre sunt

tentaculele

sufletelor oarbe
pe care le purtăm în noi.

Suntem sclavii obișnuinței,

devenită dependență,

de a ține ochii închiși.

Soulmade (Viața, antrenament pentru Sine)

     Mă simt ca un copil printre oameni mari care nu mă văd. Sunt derutată precum un copil care s-a rătăcit și nu mai știe să se întoarcă acasă. Oare mă caută cineva, există un loc în care prezența mea este necesară? Va veni cineva după mine știind că m-am pierdut și că nu mai cunosc drumul înapoi?

   Trăim într-o lume robotizată, într-un univers în care toți supraviețuim mecanic și totul se fabrică în serie, nu se mai caută și nici nu se mai găsește noțiunea de unicat. Avem gânduri, trăiri, comportamente și vieți întregi eșablonate, care sunt produse pe banda rulantă a inconștientului. Sleiți de puteri și răniți în accidentele survenite ca urmare a traficului nesigur produs de modul nostru de a conduce prin viață, încercăm să compensăm în exterior ceea ce se scurge tacit în interorul nostru.

    Poate că ni s-au dat anumite instrumente pentru a evolua iar noi, din mijloc am făcut cauză și scop și am uitat la ce foloseau toate cele cărora astăzi le închinăm viața.

    Cum este oare să pleci într-un loc pentru a-l vizita, pentru a-l decoperi și ajungând acolo să te urci într-un mijloc de transport și să te legi la ochi, tu fiind cel responsabil de a conduce prin propriul destin? La un moment dat, probabil un fel de pilot automat preia controlul și îți alege calea precum ar face orice mașinărie setată să atingă anumite target-uri. Evoluția îți va fi oricum singurul și ultimul scop, dar modalitatea de a o obține nu va mai ține cont de faptul că ești ființă umană, deoarece singur ai renunțat la acest drept atunci când ai ales să nu mai vezi.

     La final unii se trezesc și se uită în urmă. Învață atunci ce înseamnă prea târziu, când tributul pentru puterea nu tocmai bine înțeleasă ii lasă fără vlagă și ajung să se târâie prin ultimele clipe. Alții nu se mai trezesc niciodată. Oricum, toți au împărtășit aceleași priorități: destinția și ceea ce au putut să ia în drumul lor.

    Cred că, undeva, există scrise anumite legi: ceea ce este în interior se exprimă prin ceea ce se relevă  în exterior, ne naștem pentru a învăța să conducem prin viață, călătoria este cea esențială iar destinția nu este întotdeauna cea dorită, dar este mereu cea care îmbracă nevoile noastre cele mai lăuntrice.

     În final, ceea ce ne modelează ca oameni este dăruirea de sine și abandonul în clipa în care pășim, pentru că atunci când oferim o floare, un zâmbet, o bucată de timp, ne dăruim pe noi înșine și împletim veșminte din ființa noastră celor pe care îi apreciem, veșminte pe care să le poarte pe scena eternității, acolo unde se cer doar soulmade-uri autentice.

      Copiii pierduți din noi înșine așteaptă să-i căutăm și să-i aducem acasă. A-ți asculta vocea interioară, acel copil inocent care este mereu treaz nu semnifică a fi pueril, iresponsabil sau imatur, ci suficient de curajos încât să fii tu însuți. A fi om mare nu cere a-ți omorî inocența din tine, ci a o traduce dintr-un limbaj în altul, păstrându-i însă esența. Este, cred, singura cale de a fi autentic și, în ultimă instanță, de a fi om.

   

    

Gândul clipei

Să fii condus de simțire, să o urmărești supus, știind că-n drumul tu vei întâlni și ploi, și vânt, o ”climă” deloc prielnică pentru o călătorie sigură, aceasta este calea omului sentimental care se dezechilibrează adesea și pune la picioarele destinului însăși fărâma de divinitate ce i-a fost dată să o exprime într-o viață.

Cercuri ”rupte” (Viața, antrenament pentru Sine)

   Îmi planific timpul și îmi propun să fac o sumedenie de lucruri. Mă învârt în cerc, fără să mă ridic deasupra aceluiași uzat și comparat moment. Simt cum mi se subțiază membrana ființei și cum toată citoplasma sufletului tremură, datorită întâlnirii cu mediul extern al materialismului brut, căruia nu i-am atribuit nicio semnificație.

   În copilărie aveam o spirală colorată cu care mă jucam ore în șir. Eram fascinată de felul în care se unduia și se prelungea la neșfârșit, purtând o multitudine de culori spre înaltul imaginației mele. Trăgeam de ea și îmi plimbam degetele pe fiecare spiră care o compunea, purtând în mine sentimentul interminabilului cel plin de bucurie. O lăsam din mână și spirele reveneau, una peste cealaltă, într-o complicitate cromatică. Le era dor de uniune și de legătură. Separat erau limitate, împreună spuneau ceva despre un simbol, semnificau nesemnificatul etern din care se cern toate semnificațiile.O priveam cu încântare și așteptam cu nerăbdare să o țin în mână, să-i percep suplețea expansiunii și eram fascinată de ”cercurile rupte” (astfel le percepeam eu) care se propulsau unul din celălalt, tot mai sus, tot mai mult.

   Pe măsură ce creștem, multitudinea de spire se disipează și rămâne în urmă un cerc, schelet incolor, rigid și lipsit de fantezie, din care nu ne găsim ieșirea. Ca orice cerc, nu are început și sfârșit, dar ascunde răspunsul la întrebarea pe care o tot repetăm. Aflarea acestuia sau acceptarea misterului în care se ascunde îl ”desface” și îl ”ridică”, adică deschide drumul spre culoare.

Îrosim culoarea (farmecul) unui cerc în momentul în care îl conturăm la nesfârșit. Stagnarea noastră îl reduce la stadiu de cadavru care nu mai vibrează, care nu mai are potențial de a emana nici răspuns, nici alternative, ci rămâne doar o schelă uzată pe care stă suspendat sufletul uman, încercând să-și făurească căi de a se eschiva.

    De ce întrebări fără răspuns din care nu mai plecăm? De ce uși pe care le lăsăm deschise până când tot nedoritul lăsat în urmă se strecoară și se contopește cu umbra noastră? De ce-uri interminabile care devin o copie ieftină a unei spirale din copilărie care deschidea ușa spre o lume pavată cu sentimente frumos colorate. Toate aveau forma unor sfere ușoare și descătușate care pluteau în aer și dansau dansul fericirii. Alegem să ne învârtim, nu să urcăm. De ce? E, oare, atât de amețitoare senzația încât treptele și înălțimea suferă o amânare permanentă? Amețim, suntem mici, chiar dacă suntem mari, ne pierdem, chiar dacă ne putem regăsi în fiecare clipă și avem nevoie.. avem nevoi care se cer ascultate astfel încât goana spre nicăieri să ducă undeva, cândva când vom învăța să (ne) ascultăm și să avem răbdare.

   Semnele de întrebare să devină puncte, bine definite și ușoare. Așa se metamorfozează un cerc într-o spirală și un sentiment de gol lăuntric într-o stare de eliberare și de ușurare eternă. Nu degeaba spunea Eugen Ionesco: ”Luați un cerc. Mângâiați-l. Va deveni vicios.”

Constatări ambetante

Uite,

nu am pe cine să iert,

nu-i gând de ranchiună

în cugetul meu

și, totuși,

privesc mai atent,

și, în reflexia fără de final

a imaginii mele

în cel mai banal eveniment

al vieții,

găsesc, totuși, un vinovat:

pe mine.

Odată ce( re)cunoaștem,

înțelegerea vine de la sine

și tot ce urmează după

devine responsabilitatea nostră.

Să scrii o poezie de dragul unui cuvânt

care, aparent, nu se leagă cu starea setată de versuri

și, simțând, fără a-i da simțirii corp ideatic,

că este liantul fiecărei mărturisiri presărată

printre rânduri,

semnifică doar atât:

cuvântul a apărut din prea marele drag

ce ți-l poartă Cineva, acolo sus!

Dacă dintr-o situație nu poate să lipsească

decât ceea ce, din ignoranță, poate,

sau din prea multă somnolență,

nu ai pus în joc,

privesc cu sinceritate

și îmi cer iertare

pentru că (m)-am acuzat

și că (mi)-am semnat condamnarea

chiar înainte de a (mă) cunoaște;

 ... era mai comod să existe

un vinovat!

Mai...

        I

Mai derutez

o clipă universul,

dorind

și făcând ceva

care să-mi trădeze

dorința.

                                                                                          II

Mai durează un pic

și voi putea,

uitându-mă în oglindă,

să-mi privesc în ochi

cel mai mare dușman.

            III

Se zice că atunci

când privirile se întâlnesc,

se prezintă și sufletele.

                                                                                             IV

Îmi lipsește curajul

să înlocuiesc oamenii

cu oglinda...

V

                    Ei sunt subiectivi,

                                              seduși de vină

                                                                   și de propria viață.

                                                                                 ...

                                                   Oglinda nu are patimi

                                                     și este obiectivă!

Paradox. Cerc!

Vreme

de plecare;

Stau pe marginea sufletului

și privesc.

Violetul-roșiatic

al lunii

mă îmbie să-l cuprind.

Apare un punct fix

care se dilată

și o lumină difuză

se pornește să valseze.

.

Sosire;

Îmi chem liniștea

să dezlege

ghicitoarea

care se ascunde în spatele

tuturor întrebărilor

pe care le-am îmbrăcat

vreodată

și constat:

...

Vremea

de plecare

se suprapune

sosirii.