marți, 12 noiembrie 2013

Sfârșit de săptămână imaginar la Paris

   -Trăiesce un altfel de sfârșit, mi-a spus, pe care îl accept ca atare. Fără întrebări, fără explicații. M-am trezit singură,  pe un drum străin și m-am simțit abandonată. Nici pe cel pe care mă aflam nu-mi găseam liniștea, dar nici nu aveam curajul să nu merg mai departe. Dar era ceva care mă nedumerea, care îmi spunea că mă rătăcisem. Totuși, era un sentiment cald și îmi doream să cred fiecare cuvânt, semn de circulație ce-mi dirija pașii.
    Lacrimile ei erau clapele unui pian numit final.
   -Fiecare sfârșit poartă în el toate începuturile și nașterea oricăruia dintre acestea doare. Dar este o durere care nu poate  fi evitată. Uite, mi-a arătat, i-am scris aceste rânduri. Dacă ajung la el, înseamnă că trebuia să le citească. Dacă nu, înseamnă că nu ar fi putut nicicând să le înțeleagă.
.
Sfârșit de săptămână imaginar la Paris
   Știu, totul a fost o joacă. Ne-am ascuns în casă și, pe furiș, fără să știe doamna și domnul, am pretins să fim ceea ce nu suntem: tu, liber, eu, nonconformistă. Cu obloanele trase și ajutați de o ușoară indispoziție a ta, am călătorit imaginar la Paris. Am fost precum două personaje dintr-un film franțuzesc, eu o femeie ușor nevrotică determinată să creadă în iubiri nemuritoare, tu, un bărbat experimentat dispus să joace rolul unui bărbat serios. Și astfel m-ai ținut în brațe toată noaptea, m-ai răsfățat, eu te-am înțeles și au fost momente când m-am prefăcut că nu exist, pentru că riscam să fim descoperiți. Poate că au fost clipe când ți-ai fi dorit să urmărești  meciul la televizor iar eu sigur aș fi dorit să simt că sunt mereu prezentă și tu să fi intuit că în spatele înțelegerii mele murea un vis. Dar la Paris se trăiește intens, cu săruturi și îmbrățisări pasionale și cu gesturi extravagante. Ce importanță ar fi avut că actorii aveau nevoie de un răgaz, două zile s-a filmat încontinuu iar noi a trebuit să ne jucăm rolurile. Și poate ne-am și identificat cu ele.
   Când am lăsat în urmă orașul iubirii, eram obosiți și confuzi. Tu doreai să revină totul la normal și să mai turnăm o continuare la un moment dat, eu am început să mă mint că filmul nu avea final. Între noi era un contract ambiguu, semnat cu dorința ta și cu vulnerabilitatea mea. Regizorul, adică circumstanțele, nu înțelegea mai nimic și ne amenința să ne concedieze iar scenaristul, adică întâmplarea, nu era dispus să schimbe replicile și povestea. Decorul, adică timpul, devenea tot mai cenușiu și mai confuz. Ne îndepărtam tot mai mult și pentru totdeauna de oportunitatea de a juca împreună pe scena hazardului.
    Filmul și realitatea, două noțiuni ușor de confundat pentru tine, greu de separat pentru mine. De aici a început sfârșitul. Pentru tine totul trebuie să fie ușor, altfel nu există. Pentru mine toate au o greutate, altfel nu stăruie în viața mea. Ce zici, poate ar fi trebuit să facem un schimb? Tu să fi luat în serios ceea ce se întâmpla cu mine și eu să fi luat mai ușor ceea ce nu se petrecea cu tine. Și cine știe, poate Parisul ne-ar fi primit din nou? Dar nimeni nu știe, pentru că niciodată nu se poate ști. Acum nu mai are importanță decât pentru arhiva amintirii, deoarece timpul și întâmplarea au cerut providenței, adică producătorului, să fim concediați.
    Vorbele tale, ele ce au însemnat, de fapt? Le-am crezut, oare, cu adevărat? Dar, mai important, tu le-ai dat crezare? Sau am jucat ca doi amatori, care nu au reușit nici pe ei să se convingă  de ceea ce se vroia a fi ceva real, palpabil, ceva ce nu mai trăiseră niciodată înainte?
    Îți doresc ca toate speranțele tale să nu fie doar secvențe de film, ci conturul unei realități liniștite și senine, precum cerul care învăluie adesea Grădinile Luxemburg din Parisul paralel cu cel trăit de noi.
                                                                              P.