miercuri, 13 noiembrie 2013

Gândul clipei

     În jocul său de lumini, comprehensivitatea fie amestecă visele în acuarela sufletului, fie le întrupează în realul clipelor.


marți, 12 noiembrie 2013

Sfârșit de săptămână imaginar la Paris

   -Trăiesce un altfel de sfârșit, mi-a spus, pe care îl accept ca atare. Fără întrebări, fără explicații. M-am trezit singură,  pe un drum străin și m-am simțit abandonată. Nici pe cel pe care mă aflam nu-mi găseam liniștea, dar nici nu aveam curajul să nu merg mai departe. Dar era ceva care mă nedumerea, care îmi spunea că mă rătăcisem. Totuși, era un sentiment cald și îmi doream să cred fiecare cuvânt, semn de circulație ce-mi dirija pașii.
    Lacrimile ei erau clapele unui pian numit final.
   -Fiecare sfârșit poartă în el toate începuturile și nașterea oricăruia dintre acestea doare. Dar este o durere care nu poate  fi evitată. Uite, mi-a arătat, i-am scris aceste rânduri. Dacă ajung la el, înseamnă că trebuia să le citească. Dacă nu, înseamnă că nu ar fi putut nicicând să le înțeleagă.
.
Sfârșit de săptămână imaginar la Paris
   Știu, totul a fost o joacă. Ne-am ascuns în casă și, pe furiș, fără să știe doamna și domnul, am pretins să fim ceea ce nu suntem: tu, liber, eu, nonconformistă. Cu obloanele trase și ajutați de o ușoară indispoziție a ta, am călătorit imaginar la Paris. Am fost precum două personaje dintr-un film franțuzesc, eu o femeie ușor nevrotică determinată să creadă în iubiri nemuritoare, tu, un bărbat experimentat dispus să joace rolul unui bărbat serios. Și astfel m-ai ținut în brațe toată noaptea, m-ai răsfățat, eu te-am înțeles și au fost momente când m-am prefăcut că nu exist, pentru că riscam să fim descoperiți. Poate că au fost clipe când ți-ai fi dorit să urmărești  meciul la televizor iar eu sigur aș fi dorit să simt că sunt mereu prezentă și tu să fi intuit că în spatele înțelegerii mele murea un vis. Dar la Paris se trăiește intens, cu săruturi și îmbrățisări pasionale și cu gesturi extravagante. Ce importanță ar fi avut că actorii aveau nevoie de un răgaz, două zile s-a filmat încontinuu iar noi a trebuit să ne jucăm rolurile. Și poate ne-am și identificat cu ele.
   Când am lăsat în urmă orașul iubirii, eram obosiți și confuzi. Tu doreai să revină totul la normal și să mai turnăm o continuare la un moment dat, eu am început să mă mint că filmul nu avea final. Între noi era un contract ambiguu, semnat cu dorința ta și cu vulnerabilitatea mea. Regizorul, adică circumstanțele, nu înțelegea mai nimic și ne amenința să ne concedieze iar scenaristul, adică întâmplarea, nu era dispus să schimbe replicile și povestea. Decorul, adică timpul, devenea tot mai cenușiu și mai confuz. Ne îndepărtam tot mai mult și pentru totdeauna de oportunitatea de a juca împreună pe scena hazardului.
    Filmul și realitatea, două noțiuni ușor de confundat pentru tine, greu de separat pentru mine. De aici a început sfârșitul. Pentru tine totul trebuie să fie ușor, altfel nu există. Pentru mine toate au o greutate, altfel nu stăruie în viața mea. Ce zici, poate ar fi trebuit să facem un schimb? Tu să fi luat în serios ceea ce se întâmpla cu mine și eu să fi luat mai ușor ceea ce nu se petrecea cu tine. Și cine știe, poate Parisul ne-ar fi primit din nou? Dar nimeni nu știe, pentru că niciodată nu se poate ști. Acum nu mai are importanță decât pentru arhiva amintirii, deoarece timpul și întâmplarea au cerut providenței, adică producătorului, să fim concediați.
    Vorbele tale, ele ce au însemnat, de fapt? Le-am crezut, oare, cu adevărat? Dar, mai important, tu le-ai dat crezare? Sau am jucat ca doi amatori, care nu au reușit nici pe ei să se convingă  de ceea ce se vroia a fi ceva real, palpabil, ceva ce nu mai trăiseră niciodată înainte?
    Îți doresc ca toate speranțele tale să nu fie doar secvențe de film, ci conturul unei realități liniștite și senine, precum cerul care învăluie adesea Grădinile Luxemburg din Parisul paralel cu cel trăit de noi.
                                                                              P.

video

duminică, 10 noiembrie 2013

Gândul clipei

     ”Îmi pare rău”: constatarea că ceea ce a fost sau este, ceea ce am făcut sau facem semnifică o îndepărtare sau o rupere de noi înșine. Plătim cu disiparea ființei plutirea în larguri străine.


marți, 5 noiembrie 2013

Cioburi de dezamăgiri (Viața, antrenament pentru Sine)

      Azi nu mai stărui, ci accept și mă îndepărtez. Azi înțeleg că trebuie să rup anumite file din romanul vieții mele, file la care m-am tot reîntors și pe care le-am rescris de fiecare dată mai fad și mai slab, precum o literatură de mâna a doua. Azi șterg un cuprins care s-a născut dintr-un vis pe care nu am ales cu tot sufletul să-l visez. 
    Poate că ieri aș fi încercat mai mult, confundând încăpățânarea cu profunzimea, aș fi insistat să explic și să mi se explice, confundând lămurirea cu apropierea. Însă azi am înțeles că fiecare om este un univers închis iar universurile fie se contopesc, fie rămân străine. 
      Trăim superficial iar legăturile umane sunt o simplă conveniență. Ne legăm de oameni pe care ar trebui să-i lăsăm liberi, pentru că ne este teamă să fim cu noi înșine. Rămânem agățați de părinții noștri nu pentru a le alina bătrânețea, ci pentru că ne simțim vinovați față de ei. Facem copii nu pentru a da viață din preaplinul ce-l simțim, ci pentru a umple un gol aflat între doi care se prefac a fi unul și pentru a exista cineva care să îndeplinească visele pe care noi nu am știut să le visăm. Și astfel conturăm cercuri care se învârt la nesfârșit în jurul sufletelor noastre, furându-ne libertatea și dorința de a mai avea o replică de spus.
       Mințim pentru că adevărul este o stea îndepărtată pe care nu o putem zări deoarece privirile ne sunt zilnic în pământ. Suntem doar umbre desprinse din frică și din neajunsul de a trăi viața mecanic. Găsim scuze mereu și motive să fugim. Vinovați sunt întotdeauna cei pe care îi rănim și care, la rândul lor, ne provoacă răni care dăinuie în timp. 
      Bântuim prin clipe și ne lovim unii de ceilalți. Ne condamnăm reciproc și pe aceeași ușă dorim să pășim toți, în același timp, măsurându-ne nevoia vitală de a fi  în iscusința de a intimida și de a critica. Nu este frică să fim maleabili, deoarece flexibilitatea o interpretăm ca fiind o manifestare a slăbiciunii. Alegem rigiditatea deoarece este singura cale spre stabilitate pe care am aflat-o. 
       Renunțăm la valorile noastre și pentru fiecare renunțare plătim atât de scump. Fiecare valoare naște un principiu care clădește coloana vertebrală care ne susține demnitatea, condiția supremă de a fi om. Cu fiecare valoare călcată în picioare, mai îngenunchiem puțin în fața haosului, a nimicului și ne îndepărtăm mai mult de privirea lui Dumnezeu.
       Suntem copii în trupuri de adulți, mult mai copilăroși decât cei mici.
      În gând avem frânturi de vis și în suflet sunt împrăștiate cioburi de dezamăgiri în care fiecare sentiment se taie și se preschimbă în rană.


Gyuri Lohmuller