De când mă
știu, evit să mănânc singură. Mai bine stau flămândă. Și niciodată nu am avut
tragerea de inimă să-mi prepar ceva de-ale gurii, ca apoi să mă hrănesc cu cele
preparate de mine. Sunt și acum, ca și atunci când eram mică, în stare să rămân
nemâncată, dacă nu este cineva care să aibă grijă de mine.
Azi am constatat că obiceiul meu nu se
rezumă doar la alimentație, ci merge mult mai în profunzime. Azi am aflat că
sufletul meu este flămând și că se mulțumește cu orice găsește în cale, doar
pentru a-și potoli foamea. Aleargă bezmetic și se agață de oricine și de orice
doar pentru a umple golul mult prea mare pe care îl poartă. Nu stă să simtă, să
înțeleagă, să accepte, să aleagă. Ia orice i se oferă și, doar atunci când ii
este foarte rău și nu mai poate digera ceea ce a înghițit, renunță și pleacă.
Dar se simte vinovat, meru vinovat. Și se acuză că este răspunzător pentru
faptul că nu a putut asimila ceea ce i s-a oferit. Și se teme că nu i se va mai
oferi nimic deoarece nu are finețea de a gusta și de a mesteca corespunzător.
Niciodată nu a existat gândul că poate nu
primește hrana potrivită. Nu, pentru că nu cunoaște ce este aceea hrană
potrivită sau că este uman să aibă o astfel de preferință. Cred că, undeva
acolo, este gravat în memoria lui că nobil și frumos este să se hrănească cu
orice i se oferă și că este un păcat și o jignire să refuze.
În urmă cu vreo trei ani am văzut o fetiță
în vârstă de doi ani care era suspectă de abdomen acut. Chirurgul care a
consultat-o a concluzionat că nu era nicio urgență chirurgicală și că aceasta
mâncase prea mult. Fetița fusese abandonată în spital, se afla la o casă de
copii și cei care o îngrijeau mi-au spus că mânca oricât i se oferea. Probabil
rămăsese, la un moment dat, fără hrană, mai mult timp și i s-a întipărit frica
că situația se va repeta. Așa se explica comprtamentul ei ulterior.
Probabil așa funcționează și suflete
noastre... Mulți dintre noi suntem atât de flămânzi sufletește, încât ne hrănim
cu ceea ce ne apare în cale, fără să cântărim, fără să alegem cu toată inima.
Probabil e vorba de un primitivism al sufletului, care se luptă să
supraviețuiască. Suntem atât de departe de noi înșine încât am uitat că suntem
nemuritori. Asemenea actorilor care, jucând prea mult aceleași roluri, ajung să
se confunde cu acestea, așa și noi vedem în moarte singura certitudine și
marele sfârșit. Ne ignorăm nevoile, le luăm drept dorințe și ne mințim că putem
să trăim și fără să le îndeplinim.
Prea mult timp am negat părți din mine
însămi, până am ajuns să mă anulez complet. Nu am vrut să văd că o nevoie e
strigătul ființei care se cere țesută într-un anumit fel, la un moment dat și
că diferă de dorință care este doar unul din modurile în care țesem trăiri și
simțiri din faldurile sufletului.
Astfel se îmbolnăvește un om, lăsându-și
sufletul să strige și anihilând fiecare nevoie de teama de a nu fi respins și
abandonat. Dar tocmai teama aceasta ne îndeamnă și m-a împins și pe mine să mă
reping și să mă abandonez singură. A apărut sentimentul de înstrăinare pe care
îl asemăn cu starea ce am trăit-o în copilărie când m-am pierdut într-un parc și
totul în jurul meu a devenit gri și de nerecunoscut.
Să-mi hrănesc sufletul singură, înainte
de a-i lăsa pe ceilalți să mă îmbie cu ceea ce au de oferit sau de a ajunge
într-atât de flămândă încât să mă mulțumesc cu orice îmi apare în cale, mi s-a
părut mereu cea mai fadă postură. Probabil, de aceea, nu mi-a plăcut niciodată
să mănânc singură și nici să gătesc.
.jpg)
