Lumina
din ochi care nu este prezentă, exponent al vieții care lipsește sau este în
formă latentă, gesturi automate, chinuite, lipsite de creativitate, de
spontainitate, toate descriu același tablou al unui suflet obosit de a fi rotit
în caruselul propriilor sale trăiri și simțiri.
Ne
învârtim în același cerc, în aceeași stare și ne legăm singuri, ca apoi să
suferim că ne-am pierdut libertatea.
M-am
întrebat adesea ce anume mă poate elibera sau mă poate lăsa să întâlnesc viața
în toată plenitudinea ei și au ieșit la iveală diferite gânduri, unele cărora
nu le dădusem importanță, altele de ale căror existență nici nu știam. Tuturor
acestora le-am dat puterea de a-mi încătușa cugetul și a mă determina să mă
supun singură unor împrejurări care nu au spus și nu spun nimic despre mine.
Exteriorul are o semnificație profundă, logică,
corectă pe care noi nu o putem intui. La fel se întâmplă și cu toate bunurile
materiale, care sunt dâre de nisip pe plaja infinită a eternității. Sunt simple
ornamente care fac parte dintr-un anume decor, la un moment dat, pe traiectoria
vieții noastre.
Mă uit la oameni și îi văd tot mai posaci,
mai triști, mai plictisiți. Clipele, care, pe vremuri se asemănau cu un lucru
manual, sunt astăzi desprinse de pe banda unei fabrici haotice. Totul este făcut
la repezeală, nu mai este timp pentru un zâmbet, pentru o vorbă bună, pentru o
clipă de atenție. Fiecare, cu capul în pământ, își urmează rutina zilnică, tot
mai împovărat și mai nedumerit. Adormim îngrijorați și ne trezim mai săraci,
mai slabi și mai nevăzători, deși e dimineață și o altă zi începe pentru noi.
Dacă azi ne mai dorim să fim luminoși și calzi, nu putem să uităm că ceea ce emană lumină și căldură, se supune tăcut unei arderi.
.jpg)
