marți, 26 martie 2013

Întrebarea clipei

   Cum poate un sfârșit să înmormânteze atâtea clipe și cum ajung amintirile să se ofilească atât de timpuriu, lăsând totul pradă uitării?




Tu...


Tu...
O şcoală
Pe care, cu greu,
Am absolvit-o...

Tu...
Un nesfârşit şir
De examene
Ce mi-au furat
Somnul
Nopţi la rând...

Tu...
O  întrebare,
Al cărei răspuns
Târziu  mi-a fost dat
Să-l aflu.

Tu...
O ciudată amintire
A unui timp tulburător
De trist...

Tu...
O diplomă oarecare
Aruncată într-un sertar
Niciodată
Complet închis.

foto: Mascia Melocchi





vineri, 15 martie 2013

Sfârșitul, pe cât de departe, pe atât de aproape (Viața, antrenament pentru Sine)

    Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu "facă-se voia Ta" şi cei cărora Dumnezeu le spune "bine, acţionează după cum crezi." (C.S. Lewis)
.
   Astăzi am rămas eu cu mine și mă privesc adesea spunându-mi că oamenii sunt răi pentru că undeva, cândva, au făcut o alegere. Îmi repugnă lipsa de caracter și o caracterizez ca fiind pornografie spirituală menită să-i ”încânte” pe cei care se dezbracă de orice demnitate și adoptă multiple comportamente care îi poziționează în cele mai josnice circumstanțe.
    Deși este martie, zăpada îmi acoperă pervazul ferestrei și de dimineață fulgii grei mi-au mângâiat obrajii și m-au însoțit până când am ajuns la destinație. Apoi am aflat că cineva, de care am avut grijă pentru o perioadă, nu mai este și am avut un sentiment ciudat. M-am simțiț oarecum vinovată deoarece i-am tot repetat că va fi bine și moartea nu avea de ce să fie adusă în discuție iar el tot insista că nu mai avea mult de trăit și urma să se ducă.
    Noi, oamenii, vedem moartea ca fiind atât de îndepărtată și uităm că este la fel de posibil să fie și  atât de aproape. Cu siguranță simțim când se apropie clipa în care urmează să părăsim această lume, cu siguranță prioritățile pe care le avem se rearanjează pe masa destinului nostru și drumul nostru capătă un alt sens. Dar poate este prea târziu să mai învățăm o lecție pe care am tot omis să o înțelegem, poate ”de ce-urile?” care trebuiau să îmbrace ”ce anume trebuie să ne asumăm?” au căpătat, între timp, o greutate de plumb și nu am mai avem timp să le eliberem iar, atunci când simțim apropierea sfârșitului, ne cuprinde spaima și furia iar regretul ne paralizează sufletul.
   Neputința în fața sfârșitului vieții trebuie să fie covârșitoare pentru cei care nu și-au asumat un destin și au ales să fie simpli figuranți, sabotanți ai propiei lor demnități și mereu dornici să calce în picioare orice cale, orice adevăr și orice fărâmă de viață. Bănuiesc că mulți continuă să distrugă orice aspect al binelui până în clipa în care binele pe care ar fi putut să-l clădească li se arată năruit și le deschide ușa pentru a părăsi locul în care au ales să nu fie, ci doar să respire cu ochii sufletului mereu închiși. Atunci află că e prea târziu și totul devine inutil.
   Persoana care astăzi s-a stins din viață a fost un om bun, blând care, cu siguranță, a plecat împăcat fiind cu sine și cu ceea ce a lăsat în urmă. Un caracter frumos sculptează îngeri în cele mai tari pietre. Și acei îngeri ajung să-l însoțească acasă.
   Alte persoane, fără caracter, eliberează demonii din cele mai ușoare aspecte și îi târâie după ei prin clipe. Astfel de suflete nu mai sunt decât umbră fadă a ceea ce ar fi putut să fie și în ultima lor suflare nu se va contura decât regretul de a fi ocolit calea care le-ar fi relevat adevărul și care le-ar fi împlinit menirea și viața.


 

luni, 11 martie 2013

Demonul

   Drumul tău este cumplit.
...
 Întortocheat și surd,
 privești lumea
cu ură și râvnești
doar suflete curate
 pe ale căror pânză
să îți verși blestemul
cu care ai fost încoronat
și pe care îl târâi după tine
 prin clipe.
.
Oricât ai încerca,
 lupta va fi, mereu, a ta. 
Noaptea te va prinde din urmă,
iar tu, un biet cerșător la porțile luminii,
vei pleca capul, vei suspina
și vei zări atunci că-n urma ta
ai lăsat doar dâre de pustiu
 și ai îngropat talanții 
 cu care ai fi putut
 să-ți răscumperi nemurirea.
.....
Tot ceea ce acum tu uiți,
 se adună să te întâmpine
 în ceasul când nu vei mai fi
decât o fadă umbră
 prelinsă într-un colț pustiu 
de destin pierdut.

foto: Kevin Korrado





sâmbătă, 9 martie 2013

... (Viața, antrenament pentru Sine)

  "Goya zicea că somnul raţiunii naşte monştri. Da, e adevărat probabil. Dar şi somnul dragostei naşte monştri. Şi somnul încrederii în ceilalţi." (O. Paler)
.
   Ce facil poate cineva, prin dezamăgirea pe care mi-o stârnește, să se șterargă definitiv din filele vieții mele. Ploaia cântă aceeași melodie, soarele nu se oprește să mângâie florile din fereastra mea, totul pare neschimbat, însă acel ceva care a fost cândva, acum dezvelit de veșmintele înșelătoare și lipsite de sens, s-a estompat de pe pânza destinului meu și în locul său și-a făcut apariția aceeași lecție, nouă fiind doar caligrafia. 
   Vine o vreme când întrebările devin răspunsuri și orice vorbă este de prisos. Știu că atunci când nu mai doresc să aud niciun cuvânt și nici să întâlnesc privirea, altădată, atât de dragă, totul s-a conturat într-o întâmplare plăsmuită. Vorbele, atingerile și zâmbetele de ieri au devenit dezgustul clipei de azi. 
    Orice aș spune cuiva care nu are darul de a simți, rămâne doar un ecou care se lovește de pereții eternității si singura persoană care mai poate oferi o copertă respectabilă unei povești fără fond sunt eu și doar eu am puterea să înțeleg că cel care mi-a furat zâmbetul în momentele în care mă așteptam cel mai puțin nu poate decât să fie mulțumit de a mai fi călcat peste o altă, oarecare dorință de împlinire și că astfel de oameni sunt sărmani și lipsiți de viață și nu vor avea nicicând verticalitatea de a întâlni privirea celor cărora le-a furat bucuria vieții în care au intrat într-un mod ascuns, aducând cu ei interminabile desimulări. 
    Mi-e greu să accept că sunt oameni care nu pot să aibă voința de a se vindeca și de a-și găsi drumul care ar duce spre autenticitatea ființei lor. Sunt oameni atât de bolnavi și atât de lipsiți de spiritualitate, care împrumută stări aparent profunde și apoi le azvârle ca pe niște veșmânte a căror valoare nu o pot estima. Deși hainele sunt impresionante și de efect, atunci când sunt îmbrăcate de aceștia, devin simple replici desprinse dintr-o piesă de teatru care tinde mult prea mult să impresioneze și ajunge să stârnească pornirea spectatorilor de a părăsi sala înaintea lăsării cortinei.

video



vineri, 8 martie 2013

Gândul clipei

Sfârșitul nu este mereu scris de minciună însă minciuna, mereu, scrie sfârșitul.


marți, 5 martie 2013

Nevederi (Viața, antrenament pentru sine)

    Sunt oameni care nu ne pot privi în ochi pentru că sunt nevăzători și merg prin viață haotic, lovind tot ceea ce le iese în cale.
    Sunt oameni care nu pot să ne stea alături  și cu care nu putem să ne plimbăm prin clipe deoarece nu au verticalitatea necesară. Ei se târâie prin noroi și ploi.
    Sunt oameni care se prefac a fi ceva frumos și prefac frumosul în cea mai urâtă durere.
    Sunt oameni care arată cu degetul spre alți oameni și plăsmuiesc defecte imaginare pentru a distrage atenția de la imaginea distorsionată pe care o au despre viață și frumos.
    Sunt oameni care vor să distrugă tot ceea ce întâlnesc, crezând astfel că răzbună dezbinarea pe care o poartă în ei.
    Sunt oameni care nu știu ce înseamnă adevărul, deoarece ei sunt o plăsmuire, sunt fărâme de nimic aruncate într-un ambalaj rupt din absolut.
    Sunt oameni care mint gratuit, deoarece poartă în ei un neadevăr nesfârșit și pentru ei minciuna nu costă nimic. Sunt doar minciună, și nimic mai mult.
    Sunt oameni cu care nu putem compune un dialog, deoarece au rămas de mult repetenți și viața i-a exmatriculat, aruncându-i în neantul haosului brut.
    Aceștia sunt oamenii care mint, înșală, fură și se răzbună cu zâmbetul pe buze, rostind cele mai felurite cuvinte. Dar zâmbetul nu le aparține, iar cuvintele cu atât mai puțin. Toate sunt minciuni, înșelătorii, furturi, răzbunări, toate menite să mascheze statura minusculă a spiritului pe care îl poartă. Sunt doar niște oameni mici cărora, atunci când ne ies în cale, nu putem decât să le întindem un mărunțiș de compasiune și să mergem mai departe.
.
   Aceștia sunt oamenii cu care nu vom scrie niciodată revederi, deoarece vom arunca totul în uitare, într-o cutie cu mii de zăvoare pe care va sta mereu scris, cu litere mari și conturate: nevederi!

foto: Jean-Louis Delhaye