duminică, 24 februarie 2013

Tangoul vieții absurde

Nu cunosc zborul, de aceea îmi repugnă penele.

  Orice zbatere de aripi îmi e străină și îmi sperie firea.

  Mă rătăcesc mereu, necunoscându-mi calea.

  Merg pe același drum care îmi întunecă privirea.

   Nu îndrăznesc a mă aventura spre larg, 
de aceea mă leg de mal.

   Nu am întâlnit apropierea, 
de aceea nu am cu ce compara îndepărtarea.

   Nu am iubit vreodată, 
doar am jucat iubirea 
și am pierdut simplitatea 
de a găsi împlinirea.

    Nu vreau să știu că pentru a afla răspunsul corect, 
trebuie să alegem greșit, 
nu vreau să accept că jocul continuă 
până învățăm să fim ceea ce suntem.

video


duminică, 17 februarie 2013

Un loc, un timp

Vor trece anii,
va crește depărtarea,
vom fi străini
și vom uita.

Va pleca dorința de a vorbi,
vom nega venirea,
vom blama scliprea
care ne-a unit.


Va muri legătura de amintiri
care s-a țesut tacit,
vom îngropa speranța
de a învinge desimularea.


Dar,
 va fi mereu un loc,
un timp în care ne-am zâmbit,
ne-am ținut în brațe
și ne-am dăruit.










Cabotinul

Ai fost un străin,
un personaj rătăcit,
încurcat în stări
și în simțiri ce nu ți-au
aparținut.

Precum un actor nehotărât,
ai fost doar un trecător grăbit
care nu a oferit nimic,
însă a cerut totul în schimbul
unor replici prea lesne rostite
pentru a țese încredere și trăiri.

Și, înainte de sfârșit,
ți-ai smuls masca de pe chipul obosit
și, cu vorba ta cea grea,
ai spulberat orice fărâmă de amintire.

Ai fost un personaj fictiv,
un simplu cabotin
pe care, astăzi,
nu mai simt că l-am iubit.




vineri, 15 februarie 2013

Veșmântul suferinței (VIața, antrenament pentru sine)

   Anotimpurile dansează același vals al schimbării și al disimulării. La fel ne jucăm și  noi cu noi înșine și cu cei din preajma noastră. 
    A distuge este mult mai facil decât a construi și a zâmbi onest este mult mai profund decât a plânge. Marile tragedii se joacă în spatele ușilor închise și adevăratele lacrimi inundă sufletul, ascunzându-se de lumina zilei. Durerea este parte a destinului omenesc și cu cât este privită mai curând ca fiind umbra lăsată de încercările noastre de a ne cunoaște pe noi înșine, cu atât mai lesne ne va fi să pășim în viață. Dar ce se întâmplă când întâlnim oameni care fac din suferință un laitmotiv al existenței lor? Cum să întindem mâna celor care se afundă în abisul propiu și care îmbracă veșmintele minciunii în orice clipă?
    Sunt oameni care nu vor să fie ajutați pentru că voința lor este diminuată de starea care le este imprimată în ființă. Sunt oameni care, deși trăiesc, sunt morți și care, deși se feresc din fața unui obstacol fizic, au sufletul rece și adormit. Și oricât ne oferim timpul și cuvintele și dorim să facem și imposibilul pentru a-i îndepărta de suferință, orice efort al nostru este inutil deoarece durerea lor nu este ceva extern care îi amenință, ci este parte internă din ei, parte care ridică un zid distorsionat și cenușiu între lumea lor și pornirea noastră de a n-i apropia.   
    Oricât de vinovați ne-am simți, vine un timp când conștientizăm că vina este un semn care ne semnează biletul de ieșire din viața celor cu care nu mai putem avea un numitor comun. Ajungem să citim printre rânduri și instincul ne dictează că cei care se înfășoară în suferință și defilează fără nicio reținere, accesorizați fiind de lacrimi și de renunțări, nu pot să iubească, chiar dacă ceilalți sunt dispuși să scrie cu ei povești de iubire. 
    Să nu știe nimeni ce se află în umbra unui zâmbet și nici câte lacrimi ne inundă sufletul, să oferim durerii demnitatea de a se desfășura în propia intimitate și să-i fim recunoscători că ne arată care sunt limitele care ne definesc. Să-i lăsăm pe cei care vor să fie triști și îndurerați să capituleze în fața îndepărtării de ei înșiși și să le respectăm alegerea de a fi înstrăinați și porniți pe un drum care nu ne aparține.
    Într-un final, ajungem să descifrăm suferința ca fiind praful ce se așterne atunci când un suflet se destramă. Și, oricât am dori să ocrotim forma și să prețuim fondul unei ființe, sufletul nostru este singurul teritoriu pe care putem să pășim fără a avea nevoie de invitația sau de permisiunea altcuiva.
     Nu putem să vindecăm pe cineva, putem doar să-l ajutăm să se vindece atunci când ne este solicitată prezența și îndrumurarea. Nici măcar Dumnezeu nu încalcă liberul albitru, atâta timp cât zarurile sunt aruncate și jucătorii sunt asezați la masa vieții.



joi, 7 februarie 2013

Repetiție

Aș vrea să știu
care a fost adevărul
și ce anume
mi-a scăpat din cernerea
clipelor.

Lasă-mă să mă duc
și să închid o ușă
care se cere închisă
de atât de mult timp.

Aceleași cuvinte, mereu,
aceleași trăiri,
speranțe deșarte care ne țin
pentru un timp sufletul treaz.
Același scenariu se repetă la nesfârșit,
doar decorul este altul.