Undeva, cândva

Mi-e dor de cineva

Și nu știu de cine anume,

Încă nu l-am aflat,

Dar sper că undeva,

Cândva,

Îi voi întâlni privirea,

Spunea ea mereu...

Înainte să apară

Era ea și amintirea lui,

Erau zilele în care

Îl căuta

Și nopțile în care

 Îl visa.

Alerga singură prin ploaie

Și îi creiona chipul

Cu versuri și speranțe.

Și-l închipuia departe,

Captiv într-un alt decor.

Amprenta iubirii lor

Se contura în fiecare încercare

De a-l afla într-o întâlnire,

Într-un cuvânt,

Într-un glas amăgitor.

Și într-o zi ploioasă de

Noiembrie,

O zi ca oricare alta,

Într-o librărie, în oraș,

Fără să se aștepte,

Fără ca măcar să știe,

El o luă de mână

Și iubirea prinse glas,

Contur si viitor.

Jurnalul iubirii

   Când mi-ai spus că ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat, am simțit că îți răpesc un drept ce-ți aparținea. De aceea, mi-am înfruntat teama de a fi, din nou, azvârlită în abisul dezamăgirii și am pășit, alături de tine, în largul simțirilor. De asemenea, am luptat să înving starea de letargie care pusese stăpânire pe clipele mele și am hotărât să conștientizez că nu totul începe cu ”a fost odată”.

Singurătate

Singurătatea îmi limpezește clipele

și mi le așează într-o ordine mistică.

Atât de suav este dansul ei 

acordat la sunetul melodic al lacrimilor mele.

Nu am iubit niciodată,

nu am iubit nici măcar singurătatea,

însă m-am atașat de ea

și de eterna ei povară

care îmi arată, mereu,

că cele mai mari 

tristeți, dureri, bucurii

și fericirii

le trăim singuri.

Cei ce se aseamănă se adună,

se spune în popor.

Poate că nimeni nu seamănă

cu mine sau, poate,

singurătatea a pus stăpânire

pe sufletul meu și a șters

toate asemănările cu ceilalți.

În singurătatea unei vieți

se ascund fărâme de atrocități sentimentale 

nedivulgate, îngropate între patru pereți.

Acestea se cern prin sita ignoranței.

Mi-e dragă singurătatea,

m-am atașat de mirosul ei

misterios și păgân.

Doar prețul ce-l plătesc în schimb

e, uneori, mult prea scump.

.....

Și, simt, din vreme-n vreme,

cum se avântă singură, 

precum un șuvoi

de valuri nestăpânite 

și-mi sugrumă timpul,

pasul și avântul

de a o trăda măcar pentu

o clipă.

Gândul clipei

Suntem o pată de culoare pe pânza gri a eternității.

Gândul clipei

Geniul nestăpânit și neînțeles ne poate sfâșia.

Ce mai rămâne?

Aici,

 unde a început,

se sfârșește

un drum în doi,

un drum trecut

care nu se va mai îndrepta

nicicând spre mâine.

Aici îți spun ceea ce,

 nicicând, privindu-te în ochi,

 nu voi mai putea să-ți mărturisesc. 

Vor trece duminici și ani, 

vor trece veri și între noi va rămâne,

 undeva, o amintire ca oricare alta,

 o amintire a unei insule care va ascunde

încercarea de a fi unul 

și lovirea necontenită de valurile
aceluiași zid.

Vor pleca și mângâierile,

săruturile

și nopțile în care am fost

o singură umbră a infinitului.

Va rămâne o ultimă privire

și un strigăt fad,

o chemare ce s-a pierdut

pe treptele 

unui spital. 

muzică: Ce mai rămâne?, Mădălina Amon

Feel The Line - Tatyana Markovtsev