Mă uitam la ea, la lumea care o vedea frumoasă
și rafinată, inteligentă și la mine, care îi vedeam doar nesiguranța, lipsa de
încredere.
Mereu, când se îndrăgostea, era o
corvoadă. Accepta să înceapă o poveste de iubire cu atât de mare greutate încât
îți lăsa impresia că se îndreaptă spre ghilotină.
Mereu găsea un pretext, o scuză pentru care
rămânea lângă cineva afundată în nefericire și în lacrimi. Cred că confunda
noțiunea de a fi iubita cuiva cu aceea de a fi martiră. Când era întrebată de
ce anume stagna în atâta nefericire, răspundea că din milă. Toate se întâmplau
din milă, spunea că ar fi durut-o mult mai mult să știe că cineva ar fi putut
să sufere în urma ei. Nu conștientiza că ea era cea mai demnă de milă și
suferința cea mai mare tot ea o purta.
Spunea că dorința ei cea mai mare era să
trăiască o mare iubire însă, mereu, ajungea să trăiască în umbra altei iubiri.
A unei iubiri trecute pe care și-o imagina cu atâta îndârjire încât prindea
contur. Vedea în fiecare gest, în fiecare atingere rememorarea unui trecut
care, pentru ea, era extrem de dureros. Un trecut care nu era al ei, ci al lui,
mereu doar al lui...
Poate, fiindcă nu trăia cu adevărat și,
pentru că, era doar un cadavru viu, sedat de dezamăgire și ghidat de obișnuințe,
nu putea crede că s-ar putea afla într-o poveste de iubire. Întotdeauna se vedea înlocuind
pe cineva care se accidentase, care se retrăsese în culise, cineva însă îndrăgit
de public și așteptat să se întoarcă. Nu conta că ea ar fi fost dispusă să-și
dea viața pentru un rol principal în viața cuiva, nu conta deoarece ea nu avea
viață și toate rolurile erau date, oricum.
...
Sunt
doar o iluzie, un gând precar, un colaj de stări și sentimente și tabloul
vieții mele are ca și ramă regretul... de a fi întâmplătoare. Spune-mi, îți
amintesc de femeia pe care ai iubit-o? Era și ea, ca mine, o lacrimă a
hazardului? Sau ea era destin și eternitate?
Singurătate, Mirabela Dauer
.jpg)
Singurătate, Mirabela Dauer
