marți, 20 noiembrie 2012

Era și ea, ca mine?


     Mă uitam la ea, la lumea care o vedea frumoasă și rafinată, inteligentă și la mine, care îi vedeam doar nesiguranța, lipsa de încredere.
     Mereu, când se îndrăgostea, era o corvoadă. Accepta să înceapă o poveste de iubire cu atât de mare greutate încât îți lăsa impresia că se îndreaptă spre ghilotină.
    Mereu găsea un pretext, o scuză pentru care rămânea lângă cineva afundată în nefericire și în lacrimi. Cred că confunda noțiunea de a fi iubita cuiva cu aceea de a fi martiră. Când era întrebată de ce anume stagna în atâta nefericire, răspundea că din milă. Toate se întâmplau din milă, spunea că ar fi durut-o mult mai mult să știe că cineva ar fi putut să sufere în urma ei. Nu conștientiza că ea era cea mai demnă de milă și suferința cea mai mare tot ea o purta.
   Spunea că dorința ei cea mai mare era să trăiască o mare iubire însă, mereu, ajungea să trăiască în umbra altei iubiri. A unei iubiri trecute pe care și-o imagina cu atâta îndârjire încât prindea contur. Vedea în fiecare gest, în fiecare atingere rememorarea unui trecut care, pentru ea, era extrem de dureros. Un trecut care nu era al ei, ci al lui, mereu doar al lui...
   Poate, fiindcă nu trăia cu adevărat și, pentru că, era doar un cadavru viu, sedat de dezamăgire și ghidat de obișnuințe, nu putea crede că s-ar putea afla într-o poveste de iubire.  Întotdeauna se vedea înlocuind pe cineva care se accidentase, care se retrăsese în culise, cineva însă îndrăgit de public și așteptat să se întoarcă. Nu conta că ea ar fi fost dispusă să-și dea viața pentru un rol principal în viața cuiva, nu conta deoarece ea nu avea viață și toate rolurile erau date, oricum.
    ...
   Sunt doar o iluzie, un gând precar, un colaj de stări și sentimente și tabloul vieții mele are ca și ramă regretul... de a fi întâmplătoare. Spune-mi, îți amintesc de femeia pe care ai iubit-o? Era și ea, ca mine, o lacrimă a hazardului? Sau ea era destin și eternitate? 




Singurătate, Mirabela Dauer



duminică, 18 noiembrie 2012

Ceva ce mereu va începe cu ”am fost”


Vei pleca
și vocea ta
Vă rămâne
Țărmul sufletului meu.

Am fost o încercare
eșuată de iubire
care își trăiește acum
ultimele clipe de înfrângere.

Mă vei uita
căci tu uiți totul:
viața, fericirea
și norocul.

Simt tăcerea cum se scurge
printre cuvintele mele
mult prea întortocheate,
cuvinte ce nu au ajuns
să prindă formă în gândul tău,
căci le-ai speriat mereu cu violenta ta
nerăbdare și indiferență.

Și, totuși, am fost ceva,
nu știu prea bine ce,
un ceva infim
pierdut în
amintire.

Ceva
Ce mereu va începe
Cu ”am fost”.





luni, 12 noiembrie 2012

Înainte să vii

Înainte să vii,
Eram eu și amintirea ta.
Umbra sărutului nostru închipuit
Îmi adăpostea clipa.

Alergam prin ploaie,
Sperând să te aflu, sperând să  te întâlnesc,
Alergam prin ploaie,
Însă fără a ști
Să te găsesc.

Îmi era frig și dor
Și îmi întindeam gândul
Dincolo de fire, dincolo de somn,
Pentru a-ți simți privirea
Coborând în mine,
În suflet, domol.

Descoseam viața, sensul
Și destinul
Pentru a afla
Unde îți opreai
Pasul și seninul
Din adâncul ochilor pătrunzători.

Înainte să vii, te visam mereu,
Și-ți purtam imaginea din vis cu mine,
Precum o amuletă
Rară, scumpă
Și mult prea grea
Pentru a se putea înălța
Într-o viață efemeră.

Înainte să vii,
Erai deja cu mine.
Înainte să vii,
Scriam amândoi, cu îndoială,
Frânturi de iubire, de melancolie
Și de dor.













luni, 5 noiembrie 2012

Discrepanțe (Viața, antrenament pentru sine)

     Afară vântul împrăștie ultimele amintiri ale verii ce a trecut. A venit frigul și, odată cu el, au apărut și alte fenomeme ale vieții care scad temperatura sufletului.
    Mă întreb dacă toată lumea are o povară care îi atârnă de suflet și în ale cărui urmări nu se recunoaște. Odată ce ai făcut un lucru, ai adoptat un anume tip de comportament și l-ai purtat precum un veșmânt de bază, mai poți să te uiți în oglindă și să spui că ai bun simț, bun gust și bună creștere?
   De când mă știu îmi este greu să renunț la ceea ce a fost, pentru o perioadă, în viața mea. Obiecte banale, haine, cărți, tablouri, oameni, toți și toate  se contopesc cu existența mea și desprinderea lor nu este ușoară. Odată cu ele se descompune și o parte din mine.
   De fiecare dată când am pornit pe un drum și am constatat că este un sens interzis sau că mă îndepărtează de mine însămi, am înaintat. Nu am putut nicicând să-mi înfrâng dezamăgirea unui eșec, a unei greșeli.
  Blestemul obișnuinței este, de nenumărate ori, învingător. Îmi subjugă clipele și viața. Odată ce am început un gând sau am făcut un pas, urmez chemarea șansei eșuate deoarece sunt prea dezamăgită când privesc discrepanța dintre vis și realitate și, deziluzionată fiind, mă pedepsesc singură adâncind nepotrivirea și expunând-o în vitrina destinului  meu.




duminică, 4 noiembrie 2012

Așteptare (Viața, antrenament pentru sine)

Un alt noiembrie, un alt an.
    Sunt ca într-o gară, așteptând un tren care să mă ducă acasă. Mă simt flămândă, murdară, înconjurată de oameni necunoscuți care se lovesc de mine pentru că le stau în cale. Îmi cer scuze de fiecare dată și mă strădui să-i feresc, însă același scenariu se repetă. Oriunde m-aș așeza, stau în drumul cuiva. Se întâmplă, probabil, pentru că nu îmi găsesc locul și nici nu cred că pot să-l aflu pe un peron, într-o gară sinistră, scufundată în ceață și în frig.
    Mă afund în gânduri ce-mi încleștează cugetul și mi-l mutilează. Ajung să fiu călăuzită de idei precare, neterminate, care poartă  stigmatul unei concepții lipsită de rafinament.
    Singurul meu avut este bagajul, care atârnă foarte greu. Nu am puterea să renunț la el și nici să-l fac mai ușor, pentru că-mi oferă o apertenență și un șezut sigur, în clipele mohorâte de așteptare.
    Și orice plecare, despărțire sau eșec se adună în mine  iar eu, cu aceleași gesturi ce țes o banală rutină, le împătur cu grijă și le adaug la greutatea ce-mi presează sufletul.
     Viața mea se derulează într-o continuă așteptare... a unei clipe în care voi fi acasă.



joi, 1 noiembrie 2012

Gândul clipei

Oamenii singuri mor săraci.



Suntem și uităm

   Suntem îngeri cu aripi frânte,
Avem lacrimi în ochi
Și pe chip ni se citește
  Rana expulzării din paradis.

Încarcerați în roluri asumate,
Apărem pe scena vieții
Debusolați și temători,
Cu replici  uzate,
Lipsite de măiestrie.

Răsunetele regretelor
Sunt singurele noastre aplauze
Fiindcă uităm mereu
Că, în fiecare zi,
Jucăm rolul vieții noastre.