miercuri, 31 octombrie 2012

Gânduri orfane (Viața, Antrenament pentru Sine)

   Este frig afară, este frig și în paginile cărții pe care o țin în mână și încerc să o răsfoiesc, însă mă disturbă gândurile care îmi aleargă haotic prin minte și  mă împiedică să dau pagina și să-mi continui lectura.
   Întotdeauna m-am întrebat cum aș putea să stăpânesc un șir de gânduri care, fiecare în parte, pare să aibe o viață propie și se adună în cerc, în sinea mea, pentru a dansa un dans al întrebărilor fără răspuns. Sau poate răspunsul există, însă nu îl găsesc eu. Poate aceasta este menirea dansului, încercarea de a mă determina să găsesc un răspuns, nu repetarea la nesfârșit a aceleași coregrafii.
   Dincolo de bine și rău, de frumos și de urât, adevărurile devin lipsite de personalitate, precum niște manechine fără haine, expuse într-o vitrină cu geamuri prăfuite și sparte. Unicitatea lor se conturează atunci când aleg să devină imaginea unui concept și să sublinieze un mesaj care să conțină ori o fărâmă de eternitate, ori acceptarea unei vieți efemere.
   Deși am impresia că gândurile mele sunt de sine stătătoare și tind să le separ de mine însămi, sunt conștientă că îmi aparțin în totalitate și singurul lucru care determină starea de înstrăinare dintre mine și ele este lipsa mea de acceptare. 
    Dansul lor tot mie mi se datorează. La fel cum un părinte este răspunzător de educația copiilor săi, la fel și eu ar trebui să-mi educ gândurile și să le învăț dansul care li se potrivește, dansul pentru care le-am ”născut”. Dar mă dezic de ele și le condamn neîncetat pentru că le văd răspunzătoare de neliniștea mea.
    Gândurile mele sunt precum niște copii părăsiți iar, dansul lor, care ar fi trebuit să fie o expresie a ființei mele lăuntrice, repetă aceeași coregrafie a întrebărilor care și-au pierdut răspunsurile, tocmai fiindcă răspunsurile sunt întotdeauna create de cei care întreabă iar, în cazul meu, cea care întreabă, adică eu, își neagă dreptul de a răspunde după voia sufletului său.
     .
    Gândurile mele sunt orfane, la fel și sufletul meu, la fel și frunzele moarte care nu sunt plânse de nimeni și care nu au parte de o înmormântare decentă ci, sunt călcate în picioare de trecătorii absenți și indiferenți.



   

marți, 30 octombrie 2012

Dialogul clipei

-Mai poți să oferi încrederea ta cuiva?
-Da, mai pot și mai vreau.
-Totuși, încrederea ta e însoțită, mereu, de o oarecare melancolie.
-Da, e umbrită de cicatricea care a rămas în urma trădărilor. Totuși, am învățat târziu că încrederea pe care o oferim celorlalți, ne-o oferim, de fapt, nouă înșine.


luni, 29 octombrie 2012

..... (Jurnalul iubirii)

   Aș putea să-ți spun atât de multe despre ceva ce, poate, nu are nicio noimă pentru tine. Și acel ceva suntem ”noi”, un concept uzat de prea multe întrebări și de prea puține răspunsuri.
   Să iubești fără să primești nimic în schimb este o abordare a vieții pe care o pot adopta doar oamenii vindecați, oamenii care s-au regăsit pe ei înșiși și din prea plinul lor lăuntric pot revărsa tandrețe și compasiune și celor de lângă ei.
   Dar cei tarați, care își ascund rănile infectate sub caricaturi de zâmbete, aceștia ”iubesc” pentru că sunt prea slabi ca să fie doar ei cu ei și cu rănile care le presează cugetul.


duminică, 28 octombrie 2012

Iluzia apartenenței

Cine nu poate contempla
Splendoarea unei flori,
Nu se poate preda unui surâs
Sau unui clar de lună.

Unde sunt cei de ieri,
Cei care își închinau destinul
Unei priviri,
Unui vis
Sau datoriei
De a fi om?

Mergem cu toții spre o prăpastie
A insensibilității,
Pe un drum pavat cu spinii
Indiferenței,
Un drum îngust
Pe care îl populăm în șir indian,
Legați fiind la ochi cu iluzia apartenenței.


vineri, 26 octombrie 2012

Pustiul (Viața, antrenament pentru sine)

  Mă plimb prin viață căutând mereu să nu fiu singură, negând abisul ce-l port în mine. 
  Orice întâlnire este trecătoare și, adesea, superficială. Rar se întâmplă ca două suflete să se contopească, să devină unul singur și această nouă stare să nu le ceară în schimb pierderea propiei lor identități. 
  Ce poți să faci când cineva te alungă din clipa lui pentru că-i este dor de singurătate și de el. Poți să plângi, poți să strigi, poți să te opui sau poți să înțelegi că ai și tu propia ta singurătate care te așteaptă. Dacă chiar simți nevoia să plângi, să strigi, vei plânge și vei striga, însă depinde în ce mod te vei manifesta și ce formă vor lua lacrimile și gândurile tale. 
  Am nevoie să-mi eliberez lacrimile și gândurile pentru că nu există o altă cale decât aceea de a accepta. A accepta că singura prezență sigură din viața mea sunt eu, că de fiecare dată doar la mine și spre mine mă pot întoarce și că, doar în sinea mea, pot să găsesc sensul ploii, al unei frunze moarte, sensul unei lacrimi, al unui strigăt, sensul singurătății neașteptate, sensul pustiului.
  Acceptarea îmi cizelează forma lacrimilor și a strigătelor. Tăceri, priviri și cuvinte pure, rafinate și sofisticate poartă spre ceea ce nu sunt eu, adică spre restul lumii, tot ceea ce înghite abisul din mine, amenințănd să-l expulzeze în lacrimi și strigăte arhaice. 
  Octavian Paler m-a făcut să înțeleg ce anume se străduiește pustiul să mă  învețe, mereu, cu o neclintită perseverență: că nu sunt suficient de puternică încât să nu iubesc pe nimeni.




Mărturisirea clipei

Sunt un gând ce îmbracă o trăire născută dintr-o percepție imaginară.


luni, 15 octombrie 2012

Gândul clipei

Fiecare anotimp are alfabetul său propiu. Toamna ne scrie cu frunze, iarna cu fulgi de nea, primăvara cu flori iar vara cu raze de soare.


sâmbătă, 13 octombrie 2012

Mărturisirea clipei

Am omorât un vis pentru rana mea
 Și nenumărate dorințe pentru vânătăile
ce-mi conturează sufletul.


joi, 11 octombrie 2012

Aș vrea

Aș vrea să știu ce simte vântul
                    când adie printre flori,

Aș vrea să știu ce simte frunza
                   când se rupe de copac,

Aș vrea să știu ce simte ploaia
               când se lovește de pământ,

Aș vrea să știu dacă e vreun leac
pentru a nu mai vrea 
     să știu,
      să simt,
      să văd, 
        să tac....


                         

vineri, 5 octombrie 2012

Estompare

În lacrimi de dor se scaldă amintirile noastre,
Tu pe un mal al vieții, eu pe un altul
Și, între noi, întâmplarea
De a ne fi cunoscut
În clipa în care
Șansa de a fi unul
 S-a estompat
În trecut.