Singurătate

Ești atât de departe,

Într-o lume aparte,

O lume care nu-mi aparține

Și care mă revoltă.

Ești un gând de iubire

Care, odată gândit,

Devine stingher și

Se pierde în tăcere.

Te simt mereu pierdut,

Cu sufletul în trecut,

Pietrificat și jucând

Un rol ce te trădează mereu.

Ești atât de departe,

Într-o lume aparte

Și între noi este doar

Singurătate.

Mereu, doar toamnă între noi

Mi-ai spus că între noi va fi mereu toamnă...

Înseamnă că va fi mereu un noi...

Toamna este anotimpul tău preferat

Şi dacă doar toamna are loc între noi

Atunci săruturile noastre se ofilesc mereu

Şi îmbrăţişările ce ne scriu povestea

Înfloresc o vreme, ca apoi

Să cadă în trecut şi, sub paşii grei ai tăcerii,

Să-şi înăbuşe durerea şi plânsetul 

Şi vremea

Şi să-şi accepte soarta,

Uitare şi amurg.

Înainte de sfârșit

Un timp am fost noi doi
Și săruturile noastre
  Erau rugăciuni de mulțumire.

Am avut o clipă certitudinea

Că am învins cu nemurirea

   Efemerul care ne mătură visele.

Am simțit că ne știam de-o viață
Și că-n privirea ta îmi vedeam
Adevărata față...

Apoi, îmbrățișarea ni s-a frânt
Și buzele tale au început
Să aibe un alt gust, străin mie.

Te-am simțit mai singur
Și mai trist ca niciodată.

Deși ești încă aici, nu ai fost nicicând atât de departe.