A tăcut atunci și a plecat. Apoi mi-a scris:
”Sunt deseori tristă și nu-mi găsesc locul. Pentru mine, un
cuvânt poate construi un paradis sau poate să-mi destrame toată viața. Pot ierta
un gest, o faptă, însă nu pot să înlătur un cuvânt care îmi înfășoară realmente
întreaga ființă. Sunt dependentă de dezamăgire, fiindcă o cunosc prea bine și
știu să o trăiesc. Sunt dependentă și de muzica siropoasă, pentru că e
dezamăgitor de tristă. Mă întorc mereu la amândouă. Nu știu cum să iubesc și
nici cum să-mi construiesc fericirea. Nu am descoperit nicicând ce sunt cu
adevărat, însă am ajuns să fiu ceea ce și-au dorit alții să vadă în mine. Acum, am
reușit să mă îndrăgostesc cu adevărat și ezit, mă întorc din drum
pentru că este un altfel de început și
nu am puterea să-l încep. Am suferit atunci când am crezut că am greșit
și am regretat. Am confundat regretul cu iubirea și o parte din viața mea a
fost închinată unei himere, la care mă întorc adesea, pentru că este creația
mea și este utopică, adunând în ea toate nimicurile și transformându-le în
absolutul artificial, care nu respiră, nu trăiește, nu simte, nu crește.
Regretul de atunci m-a învățat tot ceea ce iubirea de acum îmi refuză. Mi-a
construit un paradis de nisip, suflat de prima rafală a suspiciunii. Cuvintele
care m-au fermecat s-au întors împotriva mea, în momentul în care nu le-am
lăudat așa cum se cereau lăudate. Iubirea de acum mi se pare suspectă și, deși
mă modelează, vorba ei mi se pare un simplu vers. Sau așa doresc eu să o
privesc, ca să evit o dezamăgire prea mare, de astă dată, ca să o pot eu trăi. Ca să mă încred în
acum, trebuie să încetez să mai cred în atunci. Să accept, să uit, să iert... că am
fost și sunt mereu în întârziere și că, și acum, la u sărut răspund absurd, la
o atingere de mână mă simt stingheră și de o îmbrățișare fug. Iar atunci când
îmi sunt luate și sărutul, și atingerea, și îmbrățișarea, aș da tot să pot să le am înapoi. Să simt, să
cer și să îndrăznesc să sper că nu este prea târziu.”
