vineri, 27 aprilie 2012

Plouă

Îngerii ne citesc destinele
           Și plâng...
Lacrimile lor se preling
Pe geamurile ferestrelor.
           Plouă...

joi, 26 aprilie 2012

Mereu în întârziere

-Cred că te respectă, i-am spus. Și respectul este forma supremă de iubire. De ce îl tot îndepărtezi și aduci atâtea chipuri între voi, am întrebat-o? Poate că ai putea să încerci să fii, măcar pentru câteva clipe, mai indulgentă cu tine, și apoi cu el, am adăugat, deși nu părea să mă asculte.
A tăcut atunci și a plecat. Apoi mi-a scris:
”Sunt deseori tristă și nu-mi găsesc locul. Pentru mine, un cuvânt poate construi un paradis sau poate să-mi destrame toată viața. Pot ierta un gest, o faptă, însă nu pot să înlătur un cuvânt care îmi înfășoară realmente întreaga ființă. Sunt dependentă de dezamăgire, fiindcă o cunosc prea bine și știu să o trăiesc. Sunt dependentă și de muzica siropoasă, pentru că e dezamăgitor de tristă. Mă întorc mereu la amândouă. Nu știu cum să iubesc și nici cum să-mi construiesc fericirea. Nu am descoperit nicicând ce sunt cu adevărat, însă am ajuns să fiu ceea ce și-au dorit alții să vadă în mine. Acum, am reușit să mă îndrăgostesc cu adevărat și ezit, mă întorc din drum pentru că este un altfel de început și  nu am puterea să-l încep. Am suferit atunci când am crezut că am greșit și am regretat. Am confundat regretul cu iubirea și o parte din viața mea a fost închinată unei himere, la care mă întorc adesea, pentru că este creația mea și este utopică, adunând în ea toate nimicurile și transformându-le în absolutul artificial, care nu respiră, nu trăiește, nu simte, nu crește. Regretul de atunci m-a învățat tot ceea ce iubirea de acum îmi refuză. Mi-a construit un paradis de nisip, suflat de prima rafală a suspiciunii. Cuvintele care m-au fermecat s-au întors împotriva mea, în momentul în care nu le-am lăudat așa cum se cereau lăudate. Iubirea de acum mi se pare suspectă și, deși mă modelează, vorba ei mi se pare un simplu vers. Sau așa doresc eu să o privesc, ca să evit o dezamăgire prea mare, de astă dată, ca să o pot eu trăi. Ca să mă încred în acum, trebuie să încetez să mai cred în atunci. Să accept, să uit, să iert... că am fost și sunt mereu în întârziere și că, și acum, la u sărut răspund absurd, la o atingere de mână mă simt stingheră și de o îmbrățișare fug. Iar atunci când îmi sunt luate și sărutul, și atingerea, și îmbrățișarea, aș da tot să pot să le am înapoi. Să simt, să cer și să îndrăznesc să sper că nu este prea târziu.”


video

miercuri, 25 aprilie 2012

Suferința convinge

   Când am văzut-o ultima oară, era răvășită. Nu mai avea dorință să trăiască, să spere, să respire. Totul devenise o corvoadă. Și nu mai credea în nimic. Suferința îi încătușase glasul și tăcerea care o definea spunea mai mult decât orice încercare de cuvânt absurd.
   Într-un final, după mai multe clipe de inerție sufletească, a început să plângă. Și lacrimile ei inundau starea mea de panică. Îmi inspira milă pentru că știam că totul în viața ei se sfărmase, inclusiv sufletul ei. Aș fi vrut să am tăria și să găsesc cuvintele să o încurajez, însă nu puteam articula mimic. Starea ei mă înlemnise.
   Apoi, după ceva timp, plânsul ei a încetat. Și primul lucru pe care mi l-a povestit a fost umilința care a simțit-o. Apoi trădarea și plecarea lui. Gândea altfel decât mine. Și durerea ei spulbera starea mea de liniște.
   Toate se întâmplă cu un scop, aș fi vrut să-i spun, însă simțeam că orice vorbă ar fi fost inutilă și că, suferința avansase peste întraga ei ființă, astfel încât orice mângâiere s-ar fi pierdut în neant. Se ridicase un zid între ea și lumea-ntreagă.
    Și, pentru prima oară, am ajuns să mă îndoiesc de toată construcția mea fragilă.


video

Gândul clipei


O vorbă poate să desfacă ceea ce infinite fapte au țesut.

luni, 23 aprilie 2012

Mi-e dor

    Un suflet de artist,
Indecis și nedrept de trist.

                 mi-e dor de privirea ta...

Cred, uneori, că ești departe.
       Apoi, te privesc și un tablou de stări
           îmi arată că te afli în viața mea
                    expus de soartă
           și că sărutul nostru atârnă greu
         în muzeul de întâmplări sincronizate.

                            mi-e dor... 
                    de ochii tăi, mi-e dor.


vineri, 20 aprilie 2012

Gândul clipei

Întâmplarea care ne-a îngenunchiat zâmbetul și inocența va îmbrățișa mereu umbra noastră.

miercuri, 18 aprilie 2012

În sufletul meu a mai locuit cineva

Știi, nu cred că-ți amintesc de cineva...

        Ești cel mai bun prieten al meu
Și nu te-aș schimba cu vreo mare iubire.
Nu te-aș lăsa să pleci din sufletul meu,
       Pentru că ai o vorbă dulce
       Și ne leagă multe nimicuri
               fără de care
       Viața mea s-ar destrăma.

miercuri, 11 aprilie 2012

Încrederea... (Antrenament pentru sine)

   În iubire, încrederea este darul suprem. Și are ca și ambalaj speranța că va aduce bucurie în sufletul celui sau celei care o primește.
   Însă, adesea, când ne privim în oglinda timpului, constatăm că în noi nu există încredere și că, oricât am căuta-o pentru a o dărui, ea nu există.
   La fel, de multe ori, nu știim să o primim. Nu-i recunoaștem valoarea. Și nu o protejăm. La un moment dat, un gest de-al nostru o doboară și rănește sufletul care ne-a dăruit-o. Atunci înțelegem că încrederea este liantul care, o dată ce se rupe, aduce un abis între două lumi care tind spre a fi una singură.

marți, 10 aprilie 2012

Iubitul meu

Știi,
Uneori mă întreb
La care cotitură a vieții
 Ne-am întâlnit
Și cărei întâmplări
Să-i mulțumim
Pentru infinitatea de îmbrățișări
Conturate de atingerile noastre?

Mi-e dor de dorul tău
Și vocea ta o aud mereu,
Atunci când nu ești lângă mine.

Îmi spun că ne desparte o stare
Și că pesimismul tău nu poate să hrănească
Speranța mea de a te vedea zâmbind...
Apoi, când te văd venind,
Înțeleg că neliniștea ce-ți e veșmânt
Se metamorfozează în dorință
Atunci când îți așterni sufletul
În liniștea odăii mele.

Încrederea este darul suprem în iubire
Și aștept să vină ziua în care
Să pot să mă desprind
De tot ce a devenit străin
Și să-ți dau mâna
Și să ne pierdem în zare,
Doar noi doi și-un asfințit.

Aștept un semn, iubite...


vineri, 6 aprilie 2012

Gândul clipei

Clipa prezentă, precum un pavilion, este un refugiu mult râvnit în parcul amintirilor.