Mi-a mărturisit că a iubit-o
mult. Era tânăr pe atunci și nu cunoștea jocul iubirii. Acum, chiar dacă ar
putea să-l cunoască, nu-l mai interesează. Credea, ca mulți alții, că a iubi
este suficient. Când și-a dat seama că-n suflet purta povara unei grele dezamăgiri,
era prea târziu să evite durerea. Fără să vrea, a ajuns să o iubească mult, să i
se dăruiască complet și să o facă unica protagonistă a tuturor viselor sale. Au
rămas cu el amintirile și iluzile care nu au apucat să îmbrace o formă în timp.
Au rămas și regretele unor fapte consumate inutil. Viața lui a continuat să
curgă, aparent, lin. A iubit, de atunci, zeci de femei. Dar totul s-a rezumat
doar la o iubire fizică, fără urmă de conținut și de înțeles. A încercat chiar
să se mintă și să mintă, spunând lumii întregi că este îndrăgostit și că
iubește. Au fost doar secvențe de teatru absurd. Știe că există cineva care a
crezut în el și care nu poate să se desprindă de imaginea pe care el i-a lăsat-o.
Să fie o formă de răzbunare, l-am întrebat. "Să
fie faptul că sunt un excelent actor", m-a întrebat la rândul lui. De ce să
se prefacă, i-am cerut să-mi explice. "Ca
să nu mă pierd în golul ce a rămas în mine", a concluzionat el. "În toate femeile am căutat-o cu disperare,
i-am căutat mirosul pielii, culoarea părului, forma mâinilor, tonul vocii,
arcuirea spatelui. Nici o fărâmă din toate acestea nu am găsit", mi s-a destăinuit, resemnat. Atât a însemnat ea, doar o înlăunțuire de trăsături fizice, am constatat eu, mirată. "Atât am îndrăznit să caut din ceea ce a fost ea, cu adevărat, și, nici măcar atât nu am găsit și nu voi găsi nicicând". În fiecare noapte o caută pe străzi, conștient fiind că
nu o va mai întâlni niciodată. Chiar dacă, din întâmplare, o mai zărește, știe
că aceea pe care el a iubit-o, a murit atunci, în acel moment, când sufletul lui
s-a sfărmat în mii de trăiri deșarte. Sufletul lui avea forma chipului ei. Și,
atunci, de ce să o mai caute, l-am întrebat. Mi-a răspuns că atât i-a mai rămas:
să o caute, fără să o mai găsească vreodată. Știe că s-a înșelat în privința ei
și că, pentru el, viața a devenit cel mai aprig dușman. Uneori își dorește ca
ea să-l poată vedea, să îl ia în brațe, măcar câteva clipe și, la pieptul ei,
să moară. Poate că se căiește, i-am sugerat. "Poate că nu mai am suflet cu care să iert", mi-a șoptit, într-un final.
Știu că, în sinea lui, continuă și acum să se întrebe cum a putut o trădare să
îngenuncheze și să cucerească ceea ce părea a fi etern. Și va continua să se întrebe... Oricât va încerca cineva să-i arate că eternitatea nu poate să fie cucerită decât de iubire, se va lovi mereu de un suflet sfărmat de propia-i durere.