Sinele se îmbracă în gând și gândul incepe să creioneze fapte și întâmplări.
Când gândurile devin haotice și automatice, înseamnă, că, undeva, sufletul poartă o rană pe care, noi, nu o conștientizăm sau pe care o ignorăm.
Cum putem să vindecăm un suflet tarat, care se târăște prin propia sa existență, cu pași forțați și sacadați? Unde găsim ”acel” ceva necesar pentru a ne descoperi și a ne vindeca rănile, pe care, mereu, le ascundem?
Un suflet îndurerat este un suflet sfâșiat, rătăcit, care nu-și mai găsește locul și starea de bine. Și, pierdut fiind, își țese, mecanic, gânduri, pentru a se apăra.
Așa cum rănile trupești pot fi îngrijite și vindecate, la fel, rănile care nu se văd, decât fugar, în priviri lipsite de strălucite, pot să se contureze în povețe, cicatrici eterne ale sinelui.
Un suflet rănit își vindecă rănile agățându-se de legătura sa cu tot ceea ce a fost, este și va fi vreodată. Conștientizarea dumnezeirii din noi înșine curăță toate neadevărurile cu care ne deghizăm pentru a ne ascunde de noi și pentru a masca infirmitățile afective de care suferim.
Să ne cunoaștem pe noi înșine înseamnă să cunoaștem calea care duce, mereu, spre noi.
