A scrie este o necesitate acută, o datorie, un mod de a fi. Nevoia de a scrie este determinată de trăirile și gândurile care nu se liniștesc până ce nu se conturează în cuvinte.
marți, 31 ianuarie 2012
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
vineri, 27 ianuarie 2012
Fidelitate
Să nu permiți nimănui, iubite,
Să pășească pe urmele săruturilor mele
Și, nici amprentele atingerilor mele,
Să nu le șteargă cineva,
Atâta timp cât noi dansăm în doi,
Dansul iubirii noastre.
Fiecare gest al meu,
Scrie pe pielea ta,
Un capitol al poveștii noastre.
Fidelitatea este precum o fortăreață
Pentru iubirea care a determinat-o să fie.
Nu trăda trăirea, deschizându-i poarta banalității
Care așteaptă, cu nerăbdare, să calce pragul sacralității.
Dacă simți că nu o mai poți servi,
Retrage-te cu pași decenți,
Fără a dezerta, pe-ascuns,
Precum cel mai de jos învins.
Să pășească pe urmele săruturilor mele
Și, nici amprentele atingerilor mele,
Să nu le șteargă cineva,
Atâta timp cât noi dansăm în doi,
Dansul iubirii noastre.
Fiecare gest al meu,
Scrie pe pielea ta,
Un capitol al poveștii noastre.
Fidelitatea este precum o fortăreață
Pentru iubirea care a determinat-o să fie.
Nu trăda trăirea, deschizându-i poarta banalității
Care așteaptă, cu nerăbdare, să calce pragul sacralității.
Dacă simți că nu o mai poți servi,
Retrage-te cu pași decenți,
Fără a dezerta, pe-ascuns,
Precum cel mai de jos învins.
joi, 26 ianuarie 2012
duminică, 22 ianuarie 2012
Gândul clipei
Atunci când știm să visăm, visele devin realitate și, când învățăm să trăim, realitatea devine un vis.
vineri, 20 ianuarie 2012
Suflete rănite (Viața, antrenament pentru sine)
Sinele se îmbracă în gând și gândul incepe să creioneze fapte și întâmplări.
Când gândurile devin haotice și automatice, înseamnă, că, undeva, sufletul poartă o rană pe care, noi, nu o conștientizăm sau pe care o ignorăm.
Cum putem să vindecăm un suflet tarat, care se târăște prin propia sa existență, cu pași forțați și sacadați? Unde găsim ”acel” ceva necesar pentru a ne descoperi și a ne vindeca rănile, pe care, mereu, le ascundem?
Un suflet îndurerat este un suflet sfâșiat, rătăcit, care nu-și mai găsește locul și starea de bine. Și, pierdut fiind, își țese, mecanic, gânduri, pentru a se apăra.
Așa cum rănile trupești pot fi îngrijite și vindecate, la fel, rănile care nu se văd, decât fugar, în priviri lipsite de strălucite, pot să se contureze în povețe, cicatrici eterne ale sinelui.
Un suflet rănit își vindecă rănile agățându-se de legătura sa cu tot ceea ce a fost, este și va fi vreodată. Conștientizarea dumnezeirii din noi înșine curăță toate neadevărurile cu care ne deghizăm pentru a ne ascunde de noi și pentru a masca infirmitățile afective de care suferim.
Să ne cunoaștem pe noi înșine înseamnă să cunoaștem calea care duce, mereu, spre noi.
Când gândurile devin haotice și automatice, înseamnă, că, undeva, sufletul poartă o rană pe care, noi, nu o conștientizăm sau pe care o ignorăm.
Cum putem să vindecăm un suflet tarat, care se târăște prin propia sa existență, cu pași forțați și sacadați? Unde găsim ”acel” ceva necesar pentru a ne descoperi și a ne vindeca rănile, pe care, mereu, le ascundem?
Un suflet îndurerat este un suflet sfâșiat, rătăcit, care nu-și mai găsește locul și starea de bine. Și, pierdut fiind, își țese, mecanic, gânduri, pentru a se apăra.
Așa cum rănile trupești pot fi îngrijite și vindecate, la fel, rănile care nu se văd, decât fugar, în priviri lipsite de strălucite, pot să se contureze în povețe, cicatrici eterne ale sinelui.
Un suflet rănit își vindecă rănile agățându-se de legătura sa cu tot ceea ce a fost, este și va fi vreodată. Conștientizarea dumnezeirii din noi înșine curăță toate neadevărurile cu care ne deghizăm pentru a ne ascunde de noi și pentru a masca infirmitățile afective de care suferim.
Să ne cunoaștem pe noi înșine înseamnă să cunoaștem calea care duce, mereu, spre noi.
joi, 19 ianuarie 2012
Gândul clipei
Din toate poveștile de iubire pe care le trăim într-o viață, doar una singura este sortită să fie expusă în muzeul eternității, restul sunt simple ciorne care se rătăcesc în uitare.
.....(Jurnalul iubirii)
Nu te-am primit în viața mea așa cum se cuvine, deși te-am așteptam o viață.
Acum câteva zile am realizat că te iubesc. Știam iubirea ce se născuse între noi, aveam senzația ei, însă, de curând, am simțit-o, am trăit-o, precum o mamă care simte, pentru prima oară, copilul mișcându-se în ea și lovind-o cu piciorul.
Acum câteva zile am realizat că te iubesc. Știam iubirea ce se născuse între noi, aveam senzația ei, însă, de curând, am simțit-o, am trăit-o, precum o mamă care simte, pentru prima oară, copilul mișcându-se în ea și lovind-o cu piciorul.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Clipa de acum
Nu-mi cere să mă-ncred în tine,
Oferă-mi clipa de acum,
Senzualitatea unui sărut
Și sinceritatea unui gând.
De-aș mai crede în iubire,
Ți-aș spune ”da”,
De-aș mai crede în uitare,
Mi-aș clădi cu tine amintiri.
Și, de iubesc, în sinea mea,
Prezența ta,
Și, de doresc, în sinea mea,
Să-ți aud glasul mereu,
Tu n-ai să știi, n-ai să cunoști
Ce se petrece în urma ta.
Oferă-mi clipa de acum,
E tot ce avem,
Și e de-ajuns.
Oferă-mi clipa de acum,
Senzualitatea unui sărut
Și sinceritatea unui gând.
De-aș mai crede în iubire,
Ți-aș spune ”da”,
De-aș mai crede în uitare,
Mi-aș clădi cu tine amintiri.
Și, de iubesc, în sinea mea,
Prezența ta,
Și, de doresc, în sinea mea,
Să-ți aud glasul mereu,
Tu n-ai să știi, n-ai să cunoști
Ce se petrece în urma ta.
Oferă-mi clipa de acum,
E tot ce avem,
Și e de-ajuns.
vineri, 13 ianuarie 2012
Gândul clipei
Ieri, materialul produsului finit cunoscut drept ”acum”...Ieri, culisele zilei de azi...
miercuri, 11 ianuarie 2012
marți, 10 ianuarie 2012
Gândul clipei
Cea mai periculoasă și, în același timp, banală procedură de anestezie, folosită de ființa omenească, este durerea sufletească.
luni, 9 ianuarie 2012
Iubirea, asemenea unui sunet de aplauze...
Iubirea, asemenea unui sunet de aplauze...
”Nici un sunet de aplauze nu se poate face auzit de la o singură mână, fără cealaltă mână.”
Două suflete, precum două mâini ale aceluiași trup, aplaudă în momentul în care apropierea dintre ele devine copleșitoare. Când cele două suflete se” lovesc” unul de celălalt, se spulberă toată minciuna și toată amărăciunea. Atunci, pe scena vieții celor doi se conturează evenimente care îi iau prin surprindere și le răstoarnă orice este plagiat în trecutul și în prezentul lor.
Iubirea, sunetul de aplauze oferite de cele două suflete îndrăgostite, se naște în fața adevărului vieții, în plenitudinea inocenței umane. Atunci când toate măștile durerii se sfarmă, se naște o iubire.
Este nevoie de două suflete care să aplaude necontenit pentru ca sunetul iubirii să persiste și să crească mereu.
duminică, 8 ianuarie 2012
A merge prin viață...cu noi înșine
Ar trebui să avem permis de conducere prin viață.
Să înțelegem când să ne oprim, să știim când să înaintăm. Să recunoaștem un sens unic, să respectăm un sens interzis. Să putem avea un drum în doi, fără a renunța la noi înșine, însă să ne dăruim în totalitate persoanei cu care formăm un tot.
Examenul îl dăm în fiecare clipă, de când ne naștem și până când murim, însă, puțini sunt cei care îl promovează. Majoritatea poartă o imensă ilegalitate a trecerii prin viață.
Să înțelegem când să ne oprim, să știim când să înaintăm. Să recunoaștem un sens unic, să respectăm un sens interzis. Să putem avea un drum în doi, fără a renunța la noi înșine, însă să ne dăruim în totalitate persoanei cu care formăm un tot.
Examenul îl dăm în fiecare clipă, de când ne naștem și până când murim, însă, puțini sunt cei care îl promovează. Majoritatea poartă o imensă ilegalitate a trecerii prin viață.
vineri, 6 ianuarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)