duminică, 30 decembrie 2012

Undeva, cândva

Mi-e dor de cineva
Și nu știu de cine anume,
Încă nu l-am aflat,
Dar sper că undeva,
Cândva,
Îi voi întâlni privirea,
Spunea ea mereu...

Înainte să apară
Era ea și amintirea lui,
Erau zilele în care
Îl căuta
Și nopțile în care
 Îl visa.

Alerga singură prin ploaie
Și îi creiona chipul
Cu versuri și speranțe.
Și-l închipuia departe,
Captiv într-un alt decor.

Amprenta iubirii lor
Se contura în fiecare încercare
De a-l afla într-o întâlnire,
Într-un cuvânt,
Într-un glas amăgitor.

Și într-o zi ploioasă de
Noiembrie,
O zi ca oricare alta,
Într-o librărie, în oraș,
Fără să se aștepte,
Fără ca măcar să știe,
El o luă de mână
Și iubirea prinse glas,
Contur si viitor.


joi, 27 decembrie 2012

Jurnalul iubirii

   Când mi-ai spus că ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat, am simțit că îți răpesc un drept ce-ți aparținea. De aceea, mi-am înfruntat teama de a fi, din nou, azvârlită în abisul dezamăgirii și am pășit, alături de tine, în largul simțirilor. De asemenea, am luptat să înving starea de letargie care pusese stăpânire pe clipele mele și am hotărât să conștientizez că nu totul începe cu ”a fost odată”.



Singurătate

Singurătatea îmi limpezește clipele
și mi le așează într-o ordine mistică.
Atât de suav este dansul ei 
acordat la sunetul melodic al lacrimilor mele.

Nu am iubit niciodată,
nu am iubit nici măcar singurătatea,
însă m-am atașat de ea
și de eterna ei povară
care îmi arată, mereu,
că cele mai mari 
tristeți, dureri, bucurii
și fericirii
le trăim singuri.

Cei ce se aseamănă se adună,
se spune în popor.
Poate că nimeni nu seamănă
cu mine sau, poate,
singurătatea a pus stăpânire
pe sufletul meu și a șters
toate asemănările cu ceilalți.

În singurătatea unei vieți
se ascund fărâme de atrocități sentimentale 
nedivulgate, îngropate între patru pereți.
Acestea se cern prin sita ignoranței.

Mi-e dragă singurătatea,
m-am atașat de mirosul ei
misterios și păgân.
Doar prețul ce-l plătesc în schimb
e, uneori, mult prea scump.
.....
Și, simt, din vreme-n vreme,
cum se avântă singură, 
precum un șuvoi
de valuri nestăpânite 
și-mi sugrumă timpul,
pasul și avântul
de a o trăda măcar pentu
o clipă.




vineri, 7 decembrie 2012

Ce mai rămâne?

Aici,
 unde a început,
se sfârșește
un drum în doi,
un drum trecut
care nu se va mai îndrepta
nicicând spre mâine.

Aici îți spun ceea ce,
 nicicând, privindu-te în ochi,
 nu voi mai putea să-ți mărturisesc. 

Vor trece duminici și ani, 
vor trece veri și între noi va rămâne,
 undeva, o amintire ca oricare alta,
 o amintire a unei insule care va ascunde
încercarea de a fi unul 
și lovirea necontenită de valurile
aceluiași zid.

Vor pleca și mângâierile,
săruturile
și nopțile în care am fost
o singură umbră a infinitului.

Va rămâne o ultimă privire
și un strigăt fad,
o chemare ce s-a pierdut
pe treptele 
unui spital. 

video

muzică: Ce mai rămâne?, Mădălina Amon
Feel The Line - Tatyana Markovtsev









marți, 20 noiembrie 2012

Era și ea, ca mine?


     Mă uitam la ea, la lumea care o vedea frumoasă și rafinată, inteligentă și la mine, care îi vedeam doar nesiguranța, lipsa de încredere.
     Mereu, când se îndrăgostea, era o corvoadă. Accepta să înceapă o poveste de iubire cu atât de mare greutate încât îți lăsa impresia că se îndreaptă spre ghilotină.
    Mereu găsea un pretext, o scuză pentru care rămânea lângă cineva afundată în nefericire și în lacrimi. Cred că confunda noțiunea de a fi iubita cuiva cu aceea de a fi martiră. Când era întrebată de ce anume stagna în atâta nefericire, răspundea că din milă. Toate se întâmplau din milă, spunea că ar fi durut-o mult mai mult să știe că cineva ar fi putut să sufere în urma ei. Nu conștientiza că ea era cea mai demnă de milă și suferința cea mai mare tot ea o purta.
   Spunea că dorința ei cea mai mare era să trăiască o mare iubire însă, mereu, ajungea să trăiască în umbra altei iubiri. A unei iubiri trecute pe care și-o imagina cu atâta îndârjire încât prindea contur. Vedea în fiecare gest, în fiecare atingere rememorarea unui trecut care, pentru ea, era extrem de dureros. Un trecut care nu era al ei, ci al lui, mereu doar al lui...
   Poate, fiindcă nu trăia cu adevărat și, pentru că, era doar un cadavru viu, sedat de dezamăgire și ghidat de obișnuințe, nu putea crede că s-ar putea afla într-o poveste de iubire.  Întotdeauna se vedea înlocuind pe cineva care se accidentase, care se retrăsese în culise, cineva însă îndrăgit de public și așteptat să se întoarcă. Nu conta că ea ar fi fost dispusă să-și dea viața pentru un rol principal în viața cuiva, nu conta deoarece ea nu avea viață și toate rolurile erau date, oricum.
    ...
   Sunt doar o iluzie, un gând precar, un colaj de stări și sentimente și tabloul vieții mele are ca și ramă regretul... de a fi întâmplătoare. Spune-mi, îți amintesc de femeia pe care ai iubit-o? Era și ea, ca mine, o lacrimă a hazardului? Sau ea era destin și eternitate? 



video

Singurătate, Mirabela Dauer



duminică, 18 noiembrie 2012

Ceva ce mereu va începe cu ”am fost”


Vei pleca
și vocea ta
Vă rămâne
Țărmul sufletului meu.

Am fost o încercare
eșuată de iubire
care își trăiește acum
ultimele clipe de înfrângere.

Mă vei uita
căci tu uiți totul:
viața, fericirea
și norocul.

Simt tăcerea cum se scurge
printre cuvintele mele
mult prea întortocheate,
cuvinte ce nu au ajuns
să prindă formă în gândul tău,
căci le-ai speriat mereu cu violenta ta
nerăbdare și indiferență.

Și, totuși, am fost ceva,
nu știu prea bine ce,
un ceva infim
pierdut în
amintire.

Ceva
Ce mereu va începe
Cu ”am fost”.





luni, 12 noiembrie 2012

Înainte să vii

Înainte să vii,
Eram eu și amintirea ta.
Umbra sărutului nostru închipuit
Îmi adăpostea clipa.

Alergam prin ploaie,
Sperând să te aflu, sperând să  te întâlnesc,
Alergam prin ploaie,
Însă fără a ști
Să te găsesc.

Îmi era frig și dor
Și îmi întindeam gândul
Dincolo de fire, dincolo de somn,
Pentru a-ți simți privirea
Coborând în mine,
În suflet, domol.

Descoseam viața, sensul
Și destinul
Pentru a afla
Unde îți opreai
Pasul și seninul
Din adâncul ochilor pătrunzători.

Înainte să vii, te visam mereu,
Și-ți purtam imaginea din vis cu mine,
Precum o amuletă
Rară, scumpă
Și mult prea grea
Pentru a se putea înălța
Într-o viață efemeră.

Înainte să vii,
Erai deja cu mine.
Înainte să vii,
Scriam amândoi, cu îndoială,
Frânturi de iubire, de melancolie
Și de dor.


video











luni, 5 noiembrie 2012

Discrepanțe (Viața, antrenament pentru sine)

     Afară vântul împrăștie ultimele amintiri ale verii ce a trecut. A venit frigul și, odată cu el, au apărut și alte fenomeme ale vieții care scad temperatura sufletului.
    Mă întreb dacă toată lumea are o povară care îi atârnă de suflet și în ale cărui urmări nu se recunoaște. Odată ce ai făcut un lucru, ai adoptat un anume tip de comportament și l-ai purtat precum un veșmânt de bază, mai poți să te uiți în oglindă și să spui că ai bun simț, bun gust și bună creștere?
   De când mă știu îmi este greu să renunț la ceea ce a fost, pentru o perioadă, în viața mea. Obiecte banale, haine, cărți, tablouri, oameni, toți și toate  se contopesc cu existența mea și desprinderea lor nu este ușoară. Odată cu ele se descompune și o parte din mine.
   De fiecare dată când am pornit pe un drum și am constatat că este un sens interzis sau că mă îndepărtează de mine însămi, am înaintat. Nu am putut nicicând să-mi înfrâng dezamăgirea unui eșec, a unei greșeli.
  Blestemul obișnuinței este, de nenumărate ori, învingător. Îmi subjugă clipele și viața. Odată ce am început un gând sau am făcut un pas, urmez chemarea șansei eșuate deoarece sunt prea dezamăgită când privesc discrepanța dintre vis și realitate și, deziluzionată fiind, mă pedepsesc singură adâncind nepotrivirea și expunând-o în vitrina destinului  meu.




duminică, 4 noiembrie 2012

Așteptare (Viața, antrenament pentru sine)

Un alt noiembrie, un alt an.
    Sunt ca într-o gară, așteptând un tren care să mă ducă acasă. Mă simt flămândă, murdară, înconjurată de oameni necunoscuți care se lovesc de mine pentru că le stau în cale. Îmi cer scuze de fiecare dată și mă strădui să-i feresc, însă același scenariu se repetă. Oriunde m-aș așeza, stau în drumul cuiva. Se întâmplă, probabil, pentru că nu îmi găsesc locul și nici nu cred că pot să-l aflu pe un peron, într-o gară sinistră, scufundată în ceață și în frig.
    Mă afund în gânduri ce-mi încleștează cugetul și mi-l mutilează. Ajung să fiu călăuzită de idei precare, neterminate, care poartă  stigmatul unei concepții lipsită de rafinament.
    Singurul meu avut este bagajul, care atârnă foarte greu. Nu am puterea să renunț la el și nici să-l fac mai ușor, pentru că-mi oferă o apertenență și un șezut sigur, în clipele mohorâte de așteptare.
    Și orice plecare, despărțire sau eșec se adună în mine  iar eu, cu aceleași gesturi ce țes o banală rutină, le împătur cu grijă și le adaug la greutatea ce-mi presează sufletul.
     Viața mea se derulează într-o continuă așteptare... a unei clipe în care voi fi acasă.



joi, 1 noiembrie 2012

Gândul clipei

Oamenii singuri mor săraci.



Suntem și uităm

   Suntem îngeri cu aripi frânte,
Avem lacrimi în ochi
Și pe chip ni se citește
  Rana expulzării din paradis.

Încarcerați în roluri asumate,
Apărem pe scena vieții
Debusolați și temători,
Cu replici  uzate,
Lipsite de măiestrie.

Răsunetele regretelor
Sunt singurele noastre aplauze
Fiindcă uităm mereu
Că, în fiecare zi,
Jucăm rolul vieții noastre.




miercuri, 31 octombrie 2012

Gânduri orfane (Viața, Antrenament pentru Sine)

   Este frig afară, este frig și în paginile cărții pe care o țin în mână și încerc să o răsfoiesc, însă mă disturbă gândurile care îmi aleargă haotic prin minte și  mă împiedică să dau pagina și să-mi continui lectura.
   Întotdeauna m-am întrebat cum aș putea să stăpânesc un șir de gânduri care, fiecare în parte, pare să aibe o viață propie și se adună în cerc, în sinea mea, pentru a dansa un dans al întrebărilor fără răspuns. Sau poate răspunsul există, însă nu îl găsesc eu. Poate aceasta este menirea dansului, încercarea de a mă determina să găsesc un răspuns, nu repetarea la nesfârșit a aceleași coregrafii.
   Dincolo de bine și rău, de frumos și de urât, adevărurile devin lipsite de personalitate, precum niște manechine fără haine, expuse într-o vitrină cu geamuri prăfuite și sparte. Unicitatea lor se conturează atunci când aleg să devină imaginea unui concept și să sublinieze un mesaj care să conțină ori o fărâmă de eternitate, ori acceptarea unei vieți efemere.
   Deși am impresia că gândurile mele sunt de sine stătătoare și tind să le separ de mine însămi, sunt conștientă că îmi aparțin în totalitate și singurul lucru care determină starea de înstrăinare dintre mine și ele este lipsa mea de acceptare. 
    Dansul lor tot mie mi se datorează. La fel cum un părinte este răspunzător de educația copiilor săi, la fel și eu ar trebui să-mi educ gândurile și să le învăț dansul care li se potrivește, dansul pentru care le-am ”născut”. Dar mă dezic de ele și le condamn neîncetat pentru că le văd răspunzătoare de neliniștea mea.
    Gândurile mele sunt precum niște copii părăsiți iar, dansul lor, care ar fi trebuit să fie o expresie a ființei mele lăuntrice, repetă aceeași coregrafie a întrebărilor care și-au pierdut răspunsurile, tocmai fiindcă răspunsurile sunt întotdeauna create de cei care întreabă iar, în cazul meu, cea care întreabă, adică eu, își neagă dreptul de a răspunde după voia sufletului său.
     .
    Gândurile mele sunt orfane, la fel și sufletul meu, la fel și frunzele moarte care nu sunt plânse de nimeni și care nu au parte de o înmormântare decentă ci, sunt călcate în picioare de trecătorii absenți și indiferenți.



   

marți, 30 octombrie 2012

Dialogul clipei

-Mai poți să oferi încrederea ta cuiva?
-Da, mai pot și mai vreau.
-Totuși, încrederea ta e însoțită, mereu, de o oarecare melancolie.
-Da, e umbrită de cicatricea care a rămas în urma trădărilor. Totuși, am învățat târziu că încrederea pe care o oferim celorlalți, ne-o oferim, de fapt, nouă înșine.


luni, 29 octombrie 2012

..... (Jurnalul iubirii)

   Aș putea să-ți spun atât de multe despre ceva ce, poate, nu are nicio noimă pentru tine. Și acel ceva suntem ”noi”, un concept uzat de prea multe întrebări și de prea puține răspunsuri.
   Să iubești fără să primești nimic în schimb este o abordare a vieții pe care o pot adopta doar oamenii vindecați, oamenii care s-au regăsit pe ei înșiși și din prea plinul lor lăuntric pot revărsa tandrețe și compasiune și celor de lângă ei.
   Dar cei tarați, care își ascund rănile infectate sub caricaturi de zâmbete, aceștia ”iubesc” pentru că sunt prea slabi ca să fie doar ei cu ei și cu rănile care le presează cugetul.


duminică, 28 octombrie 2012

Iluzia apartenenței

Cine nu poate contempla
Splendoarea unei flori,
Nu se poate preda unui surâs
Sau unui clar de lună.

Unde sunt cei de ieri,
Cei care își închinau destinul
Unei priviri,
Unui vis
Sau datoriei
De a fi om?

Mergem cu toții spre o prăpastie
A insensibilității,
Pe un drum pavat cu spinii
Indiferenței,
Un drum îngust
Pe care îl populăm în șir indian,
Legați fiind la ochi cu iluzia apartenenței.


vineri, 26 octombrie 2012

Pustiul (Viața, antrenament pentru sine)

  Mă plimb prin viață căutând mereu să nu fiu singură, negând abisul ce-l port în mine. 
  Orice întâlnire este trecătoare și, adesea, superficială. Rar se întâmplă ca două suflete să se contopească, să devină unul singur și această nouă stare să nu le ceară în schimb pierderea propiei lor identități. 
  Ce poți să faci când cineva te alungă din clipa lui pentru că-i este dor de singurătate și de el. Poți să plângi, poți să strigi, poți să te opui sau poți să înțelegi că ai și tu propia ta singurătate care te așteaptă. Dacă chiar simți nevoia să plângi, să strigi, vei plânge și vei striga, însă depinde în ce mod te vei manifesta și ce formă vor lua lacrimile și gândurile tale. 
  Am nevoie să-mi eliberez lacrimile și gândurile pentru că nu există o altă cale decât aceea de a accepta. A accepta că singura prezență sigură din viața mea sunt eu, că de fiecare dată doar la mine și spre mine mă pot întoarce și că, doar în sinea mea, pot să găsesc sensul ploii, al unei frunze moarte, sensul unei lacrimi, al unui strigăt, sensul singurătății neașteptate, sensul pustiului.
  Acceptarea îmi cizelează forma lacrimilor și a strigătelor. Tăceri, priviri și cuvinte pure, rafinate și sofisticate poartă spre ceea ce nu sunt eu, adică spre restul lumii, tot ceea ce înghite abisul din mine, amenințănd să-l expulzeze în lacrimi și strigăte arhaice. 
  Octavian Paler m-a făcut să înțeleg ce anume se străduiește pustiul să mă  învețe, mereu, cu o neclintită perseverență: că nu sunt suficient de puternică încât să nu iubesc pe nimeni.




Mărturisirea clipei

Sunt un gând ce îmbracă o trăire născută dintr-o percepție imaginară.


luni, 15 octombrie 2012

Gândul clipei

Fiecare anotimp are alfabetul său propiu. Toamna ne scrie cu frunze, iarna cu fulgi de nea, primăvara cu flori iar vara cu raze de soare.


sâmbătă, 13 octombrie 2012

Mărturisirea clipei

Am omorât un vis pentru rana mea
 Și nenumărate dorințe pentru vânătăile
ce-mi conturează sufletul.


joi, 11 octombrie 2012

Aș vrea

Aș vrea să știu ce simte vântul
                    când adie printre flori,

Aș vrea să știu ce simte frunza
                   când se rupe de copac,

Aș vrea să știu ce simte ploaia
               când se lovește de pământ,

Aș vrea să știu dacă e vreun leac
pentru a nu mai vrea 
     să știu,
      să simt,
      să văd, 
        să tac....


                         

vineri, 5 octombrie 2012

Estompare

În lacrimi de dor se scaldă amintirile noastre,
Tu pe un mal al vieții, eu pe un altul
Și, între noi, întâmplarea
De a ne fi cunoscut
În clipa în care
Șansa de a fi unul
 S-a estompat
În trecut.

vineri, 14 septembrie 2012

Singurătate

Ești atât de departe,
Într-o lume aparte,
O lume care nu-mi aparține
Și care mă revoltă.

Ești un gând de iubire
Care, odată gândit,
Devine stingher și
Se pierde în tăcere.

Te simt mereu pierdut,
Cu sufletul în trecut,
Pietrificat și jucând
Un rol ce te trădează mereu.

Ești atât de departe,
Într-o lume aparte
Și între noi este doar
Singurătate.

marți, 4 septembrie 2012

Mereu, doar toamnă între noi

Mi-ai spus că între noi va fi mereu toamnă...

Înseamnă că va fi mereu un noi...

Toamna este anotimpul tău preferat
Şi dacă doar toamna are loc între noi
Atunci săruturile noastre se ofilesc mereu
Şi îmbrăţişările ce ne scriu povestea
Înfloresc o vreme, ca apoi
Să cadă în trecut şi, sub paşii grei ai tăcerii,
Să-şi înăbuşe durerea şi plânsetul 
Şi vremea
Şi să-şi accepte soarta,
Uitare şi amurg.


sâmbătă, 1 septembrie 2012

Înainte de sfârșit

Un timp am fost noi doi
Și săruturile noastre
  Erau rugăciuni de mulțumire.

Am avut o clipă certitudinea
Că am învins cu nemurirea
   Efemerul care ne mătură visele.

Am simțit că ne știam de-o viață
Și că-n privirea ta îmi vedeam
Adevărata față...

Apoi, îmbrățișarea ni s-a frânt
Și buzele tale au început
Să aibe un alt gust, străin mie.

Te-am simțit mai singur
Și mai trist ca niciodată.

Deși ești încă aici, nu ai fost nicicând atât de departe.

miercuri, 29 august 2012

joi, 23 august 2012

Poveste reciclată

Nuanțele amăgirii tale
Fac ca sufletul meu să aibe un colorit viu
Și cred că cândva, undeva
Viața ta a fost alta.

Acum, pentru tine,
Totul este un joc
În care îți exersezi
Abilitățile de a simula
O poveste de iubire
În care niciunul din noi doi
Nu cunoaște replicile
Și se simte stingher.

miercuri, 15 august 2012

Introspecție


                  Între mine și mine,
Un abis
Pe care nu-l umple
Nicio revărsare de destin.

Caut iubirea
Fără să o găsesc nicicând,
Și cu fiecare zi prin care trec
Mă îndepărtez de ea mai mult
Lăsând în urma mea un sunet mut...

Privesc nimicul mereu
Și nu-i cunosc ordinea
Din care se nasc lumi,
Ploi și fericirea,
Săruturi și nemurirea.

Veșnic corigentă,
Rămân pe băncile unei vieți
Care nu mă exmatriculează
Din milă și din bun simț.

Repet același pas
Și cad în propia-mi stare
De neputință și de dor,
Un dor străin ce nu-mi aparține
Și pe care l-am furat cândva, demult.

Un perete de sticlă se întinde între mine
Și toți ceilalți,
Un perete ce-mi ține tot frigul din suflet
În conturul fiecărui ceas care-mi cronometreză timpul rămas.

Prin mine nu văd nici eu și nimeni nu vede
Ce a fost, ce este și ce a mai rămas
Din mine, din tine, din clipa primului impas.



luni, 13 august 2012

Tu, marea

Iubirea ta e precum o furtună pe mare
care o agită inutil
ca apoi, să o abandoneze ostil,
furându-i un pic din destin.

Pasul tău, precum un val
ce se sinucide (mereu) lovindu-se de mal,
mă duce în largul trăirii
care ascunde mister
și închipuiri de adevăr.

Ești o mare
apariție care-și lasă umbra
peste clipele mele
în care încerc să fiu 
și uit că sunt
doar un suflet 
printre atâtea, multe
alte suflete.

Gândul clipei

Aș vrea să fiu o piatră pe fundul unui ocean...

De vom fi…

Nu te mai caut iubire
Dar te doresc
Și sper să te-ntâlnesc.
Cred în tine, te iubesc.
De vom fi împreună,
Am să-ți închin
Toate clipele mele.

Însă, dacă drumurile noastre
Nu se vor găsi,
Voi fi doar eu, cu mine,
Jumătate a unui întreg...

Așa îmi va fi mai bine.

Decât chinuită
În locul altei jumătăți,
Al unui nu știu care întreg străin.


vineri, 27 iulie 2012

Azi

Azi am renunțat la un obicei de-al nostru
și, astfel,
și la o parte din noi doi.
Tu într-o parte, eu în alta,
doi străini care abia își mai vorbesc,
care se privesc stingher și nu
recunosc nimic.

Azi, o parte din noi a murit
și, odată cu ea, și un pic de veșnicie.
Ne încăpățânăm naiv
și nu înțelegem că e tardiv
să ne mai privim,
căci ne vedem cu alți ochi
și nu ne mai ajută la nimic.

Azi, s-a năruit un vis,
un vis ce l-am visat grăbiți,
obosiți fiind de drumul ce l-am parcurs
până să ne fi întâlnit.
Și, trezindu-ne și mai obosiți acum,
nu ne amintim nimic din vis.

Azi, îmbrățișarea noastră a devenit imposibilă
datorită depărtării dintre sufletele noastre.
Tu, într-o lume, eu în alta,
două entități care se exclud una pe cealaltă.

Azi, învinși de propia noastră neputință,
ne retragem vlăguiți, obosiți de atâtea încercări
care au format circumferința cercului
în care am sacrificat
Iubirea noastră.

marți, 17 iulie 2012

Gândul clipei

Sufletul, ca și ploaia, inundă cu picături de simțiri și trăiri clipele și viața.

sâmbătă, 14 iulie 2012

Sunt

Sunt o rază de lumină
ce strălucește pe un cer,
într-o oarecare lume
care se învârte în mister.

Sunt gândul tău de ieri
ce prinde formă azi
și se risipește mâine,
  pierzându-se în eter.

Sunt o cale aleasă de tine de mult
și regăsită acum,
sunt lacrima ce ai vărsat-o mereu
Și pe care nu ai reușit să o ștergi...

...de pe obrazul sufletului tău,
din amintirea vieții tale întregi.

vineri, 13 iulie 2012

Departe de lume

Întorc spatele lumii
Și mă afund în mine.
Renunț la a fi iubită
Și aleg să iubesc.
Reversul vine de la sine.

Suntem actori de mâna a doua
Pe o scenă unde se joacă
O piesă stereotip.

Iubirile noastre sunt drame care
Plictisesc zeii și ajung să ne plictisească și pe noi. 
Și atunci, ne oprim din a le mai trăi.

Mă întorc spre singura certitudine a vieții: moartea
Și o văd ca fiind punctul de întâlnire cu eternitatea.

Din eternitate suntem azvârliți și trimiși să jucăm
Pe scene părăsite roluri care au rămas fără replică.

Mă întorc la ceea ce a mai rămas sfânt în oameni: simțirea
și, cu tristețe privesc cum este pervertită de gândire.

Gândurile noastre ne fac simple marionete manevrate
De un nebun și haotic trecut.

Mă întorc spre o rugăciune din care a mai rămas doar speranța
 De a trezi un suflu ce ar spulbera
Incertitudinea cu care ne hrănim durerea.

Din durere ne facem scut și păcălim destinul
Nefăcând nimic, ascunși, din comoditate, după un paravan
Zidit din lacrimi și suspine.

Mă mai întorc o dată spre lume,
O lume pustie și temătoare,
Ca să-mi iau la revedere
Și să-i memorez nedreapta
Adormire.

Și plec, rugându-mă și sperând
în sinea mea
să se deștepte
Și să sfâșâie voalul de tristețe
Care îi acoperă sufletul
Și o îngroapă în neștire.

marți, 3 iulie 2012

Gândul clipei

Un suflet rănit nu poate să fie viu și luminos, deoarece rana nu are nici culoare, nici lumină.

Umbra cuvintelor (tale)

 Umbra pe care o lasă cuvintele tale
peste sufletul meu
 Îl învie pentru o clipă
Și alungă tristețea
Care a poposit de ceva vreme
În nervura simțirilor mele.

Mă întreb adesea cât  joc de cuvinte
și cât fond ascunde visul pe care
îl făurești cu mult prea
frumoasele tale mărturisiri?

Apoi, tot eu mă întorc
   și negociez cu mine însămi,
  lăsându-mi rațiunea să adoarmă
    și să cedeze judecata unui dorințe,
  atât de  arzătoare, de a fi fericită,

  măcar și pentru o clipă,

o clipă mobilată 

cu o eternă amăgire.

vineri, 15 iunie 2012

Gândul clipei

Eternitatea noastră s-a conturat în clipa în care Dumnezeu Și-a conștientizat natura Sa divină.

luni, 21 mai 2012

Jurnalul iubirii


Poate că rana clipei în care m-ai dezamăgit încă nu s-a cicatrizat. De aceea pleci privirea la fiecare îndepărtare a mea și aștepți, îngăduitor, să-mi auzi, din nou, pașii. Ești atât de mândru încât iubirea și mândria din sufletul tău țes fapte prea extravagante pentru a se asorta, mereu, cu sobrietatea sensibilității mele. Și atunci te lași pradă neîncrederii și alegi să fugi, fiindcă a rămâne ar însemna să încercăm atât eu, cât și tu, să ne ordonăm garderoba vieții în doi. Am fi nevoiți să renunțăm la anumite materiale, adâncite în sufletul nostru, care ne-au umplut atâta timp un gol, încât acum nu știm cum să trăim fără ele. Dar nici unul fără altul nu mai însemnăm nimic, nici în ochii noștri, nici în ochii lui Dumnezeu.